gânduri în vie

februarie 2009 am fost și-am văzut în hăul mormântului deschis pentru mama, acolo jos, în adânc, pământul surpat atât cât să-ți dezgolească scândura sicriului tău, tată, de parcă l-ai fi dat tu deoparte pregătindu-te să-i spui mamei: "bine-ai venit". crucea, capacul coșciugului, prapurii, rezemați de peretele casei așteaptă aproape de ușă. femei cernite aranjează pomenile, mama întinsă-n sicriu cu rictusul morții pe chip așteaptă și ea venirea popii, cu alai și popasuri de rugăciuni, spre tine să fie dusă. e frig și eu am venit să te regăsesc în grădină. via noastră în care munceam, vorbeam și râdeam e îngropată-n omăt. te caut cu ochii de gând. nu te văd. șirurile butucilor îmi par tăcute cruci ,iar via un trist țintirim... început de april 2010 îndrept șpalierii, sârmele-ntind. tai la doi trei ochi lăstarii cu gândul la voi,mamă și tată, și via plânge și eu am nodul în gât. e ultimul rând. hârlețul așteaptă să-l bag în pământ, să vă întorc doar urmele voastre amestecate cu bulbi de lalele. vor înflori parfumate și roșii de voi amintindu-mi... de Constantin și Elena 2010 e musai mâine să intru s-o leg. s-ajung lăstarii unii cu alții. îi voi fasona și voi tăia sugacii lăsând doar cât e necesar pentru primenire de an. o pală de vânt cald mă mângâie. tresar. simt duhurile voastre prezente și mă-nfior... nu știu cum e la voi dar acum știu cât de minunat e să fii viu pe pământ, să fii om... început de octombrie 2010 a fost brumă,acum soarele-i duios. culeg strugurii albi cu atenție, boabele curg, ușor se desprind așa că îi strâng cu blândețe în pumni și zâmbesc, gîndurile îmi fug la prostii. via e o femeie astrală cu mii de sâni și eu, fericitul, lăsat să îi mângâi... unde ești tu, fată zurlie,ascunsă cândva cu mine, nici bărbat nici copil, sub butucii de vie?... dau la zdrobitor strugurii negri. boabele lor sunt ferm prinse-n ciorchine și-mi vine,așa, în gând să le zic: parcă sunteți niște poeți doldora de vis și gândire ce încă n-ați scris nici un vers... ba nu, greșesc, că poetul e doar ciorchinele iar boabele pline de sevă sunt poeziile lui... unul nu se lasă zdrobit, țopăie în rotire pe valțuri și mă trezesc ca prostu râzând: ăsta sunt eu, taman în clipa când valțurile-l prind de codiță și-l trag,ha,ha, poet zemuit... cu alții-n amestec, mai zic, fi-vei băut vei trezi euforii trecătoare apoi,vei trece-n uitare ca udeală pe-un gard, sau poate, cine știe, fermentând, vei fi doar spumă prelinsă pe gardina căzii,și nimeni nu va ști de-ai fost dulce sau acru... mai scrii poezii?... trag la teasc, cu prelungitor până scârțâie. lăcrimează pe doage, vinul limpede se prelinge. iau cana de lut din care o viață-a băut doar tata, până la jumate lăcrimarea o o strâng și-o dau pe gât. -din carnea și sufletul tău, tată, eu sunt, spune-mi de vinul ăsta îți place. în plexul solar simt căldură și-n gură aromă de toamnă. e semn că îi place și-mi place și mie să cred că tata nu-i mort, nu-i pământ ci mutat e în mine, că tata eu sunt... vița de vie e viața, strugurii noi. culeși și zdrobiți, tescuiți, ciorchinii de-am fost sun zvârliți, doar ce-am gândit vin se preface pentru dumnezeu... dumnezeul din mine se simte un pic amețit, privește cum soarele pășește pe vârfuri pe frunzele ruginite din vie și zice: e încă bine, bă, e bine, ce bine...