Plictisul și spleenul 2,3. Viața 8

Spleenul urcă greața în gâtlej, îmi pune dizgrațiosul în exces pe limbă, și-l vomez, căci nu-i suport substanța imundă, dizolv pe limbă o pastilă de estetică, care-mi curăță și împrospătează cavitatea bucală. Dizolv spleenul în substanța sacră a creației, și când nu mai rămâne nimic din el, în golul rămas liber îmi așez estetica arhitecturii ființei, ce este arhetipul structurii ființiale și paradigmă a sublimului în creație. Plictisul face ca timpul să caște, inoculat în om îl determină să perceapă discontinuitatea, sincopele și fluctuațiile existenței, iar când manifestării plictisului nu i se pune piedică, acesta trece pe On blazarea, cu renunțarea ce trece pe contrasens și se izbește violent de non-sensul spulberând sensurile. Când plictisul decade în blazare, ființa își caută reperele în non-voință și creează sensuri ilogice neantului și tenebrelor, prin care se mișcă debusolată și dezabuzată. Să căutăm ludicul într-o viață care a uitat semnificațiile jocurilor, căci ludicul ne creează iluzia stenică și vivifiantă că viața e o continuă vacanță, care supune munca și modelează din ea hobby-uri, ce ne induc o viziune distractivă asupra muncii. Să ne jucăm cu suferința, creând în ea voioșia, să o determinăm să își schimbe efectele dureroase în vibrații ale veseliei, care știe însă că și-a clădit fundația pe structurile suferinței.