Acasă... departe

cel mai rău doare când vine primăvara și zambilele încearcă să înflorească atunci odată cu albul / rozul / albastrul... iese de sub pământuri plânsetul copilului rămas orfan înainte de a se naște ZAMBILÃ este doar un cuvânt unul pe care – nu se știe de ce – poeții se sfiesc să îl folosească într-un fel erau florile Bunicii ca și albinele care înțepau estetic rămânea o urmă de martie în eul prins în zăpezi erau și florile lui Lili... Lili alesese anume să plece atunci când pământul scotea iremediabil plânsetul acela Lili avea fața maronie-maronie și convoiul devenea nesfârșit... cândva Paștele căzuse devreme de tot Mama aducea Acasă dicționare gigantice cu foițe hipersensibile o majusculă încrustată războinic și toate cuvintele o luaseră la vale sub umbra foștilor vișini mirosea năprasnic a zambile mireasma aceea de viață amestecată cu moarte nu citisem integral Daniel Defoe / rămăsesem pe insulă și cozonacul avea un gust aparte (poate cuptorul o luase razna sau cine știe ce mirodenie?!) litere încâlcite strangulează inflorescențe albe / roz / albastre... chiar și așa ele își poartă singure de grijă ies de sub greul pământului veghează grădinile de departe când rătăciți prin lumi ne-ale-noastre noi lunecăm... lunecăm... ZAMBILÃ nu este de fapt un cuvânt nici măcar un referent este o stare tot la fel cum Dumnezeu / Iubire / Absență... un fel de gust personal despre care nu se discută cu care pur și simplu se trăiește în realitate niciodată nimeni nu a tăiat vreun cordon ombilical doare primăvara asta cu zambilele ei cu tot și acest poem care nu vrea cu niciun chip să se sfârșească nu vrea să se....