rapsodia exotica

o tăcere sfîșietoare ca o poveste în care toți cred c-ai murit și te îngroapă fără să-ți mai verifice pulsul iar tu te trezești rîcîi cu disperare capacul sicriului și ultimul sunet pe care-l auzi e scrâșnetul dinților ce sfărîmă țărîna ca pe-o ciocolată cu mentă o dimineață în care dacă-ai putea s-o iei de la capăt ai fierbe cafeaua direct pe scoarța incandescentă a soarelui apoi te-ai bate cu pumnul în piept că așa se face adevărata arabica într-unul din aceste momente începi să-nțelegi: dumnezeu a creat lumea de frică să nu fie și el îngropat din greșeală și nu-ți mai rămîne decît această singurătate uluitoare ca o nouă formă de viață pe care o cercetezi cu mințile rătăcite ca un savant în pragul unei descoperiri epocale de mic ți-ai dorit să te faci dumnezeu cînd vei crește mare așa nu vei duce lipsă de oameni care să-ți spună pe nume o noapte în care simți bătăile inimii ca o darabană bătută-n lehamite de un vînzător de bilete la un delfinariu pustiu pe nimeni nu mai interesează ce-i în sufletul tău de parcă ai fi un oryx bătrîn ce luptă cu hiene imaginare în ascuns ți-ai dori o femeie cu părul mohawk o capcană de vise și-un întuneric în care să zaci ca-ntr-un recipient criogenic în speranța că vei prinde o zi în care vei însemna mai mult pentru generații mai blînde în lipsă de lucruri mai importante aprinzi lumina televizorul lași dușul să curgă înfricoșat că ușa apartamentului nu are număr ori vreun semn de sînge iar dumnezeu nu va ști dacă ești unul dintre cei buni sau doar locuibil