vade retro

bătrânul meu avea părul foarte alb învățase mersul în cârje de-a lungul curții se oprea uneori sub cireșul de mai cu un zâmbet înăcrit de-a-ndoaselea numai după ce el a murit de tot ciocănitoarea și-a făcut în pom un cuib rotund la intrare eu creșteam colecționând fluturi și molii de noapte cu aripile împâslite ca papucii bătrânului pocneam între dinți cireșe în fiecare primăvară în secolul douăzeci și unu demonii din casă strănută la ore fixe cu hapciu clar ciotul meu de vis a făcut ochii verzi mă doare când văd oameni în toată firea că își amestecă scuipatul cu lacrimi cu privirea împuțită ca vulpile din grădina zoologică mă doare când văd lumea plină de cabotini care nici măcar nu au uitat de tot râsul și lacrimile la pieptul meu s-a aciuit odată luna albă și aburindă ca jintița întindeam mâinile sălbatice spre cerul care scutură stele de mine de tine de noi de voi plângeam printre declinări cavalleria rusticana și paiațe în orașul acesta absurd de străin mi-am luat la braț cireșul din ogradă și am plecat fiindcă bătrânul meu ar fi avut azi 120 de ani fiindcă mulți sunt cei chemați puțini cei adevărați