Creta, insula legendelor

Creta, insula legendelor

Pentru cei care n-au citit „Clanul sicilienilor”, vin cu o mică introducere. Grupul colegilor mei de facultate, grup inclusiv în sensul internetului (grup yahoo), a hotărât ca în 2012, la aniversarea a 40 ani de la absolvire, să organizeze o întâlnire mai specială, în plus față de cea oficială de la facultate. Pentru că atât ca vârstă, cât și din punct de vedere al agențiilor de turism, suntem seniori, am votat și am mers în Sicilia pe la sfârșitul lunii aprilie. Ne-a plăcut atât de mult încât în 2013 am repetat figura. De data asta am ales Creta. Așa se face că în mai, imediat după Paște, ne-am reunit pe aeroport toți “sicilienii”, la care s-au adăugat și alte familii, dovadă a promovării eficiente în rândul colegilor.




Hotelul Mitsis Rinella Beach




Uite, a venit Chris din Germania! Sau din Franța?


Am fost cazați la un hotel pe malul mării, destul de aproape de Heraklion, capitala insulei. La recepție ne-au înmânat cheile, ne-au fixat fiecăruia la încheietura mâinii câte o brățară portocalie din plastic și ne-au rugat să așteptăm o oră, până sunt gata camerele. Mai întâi am admirat priveliștea și am făcut câteva zeci de fotografii, căzut în extaz. Ce poate fi mai frumos decât un hotel modern într-un decor exotic? După care am început să iscodesc în stânga și-n dreapta în căutarea unei cafele. Cu ocazia asta am constatat că brățara portocalie făcea minuni. Am primit gratis nu numai cafeaua, ci și un cocktail. Le-am dus vestea cea bună colegilor pe terasă și, în cinci minute, mesele erau pline cu pahare. Într-o săptămână, cât am stat în Creta, am devenit cu toții experți în cocktailuri. Am epuizat pe rând toată lista de la bar, am căpătat preferințe, am creat topuri personale. După mai bine de un an, îmi amintesc cu plăcere de savurosul Tequila Sunrise sau excitantul Sex on the Beach. E vorba de un cocktail, nu vă gândiți la prostii, doar suntem niște seniori! Nu trebuia să fii prea insistent, hotelul era mare, avea trei piscine și în fiecare colț exista câte un bar. A devenit un obicei ca, ziua sau seara, să ne adunăm pe terasă la un pahar.
Veți spune: ce atâta entuziasm? N-ai mai auzit de „all inclusive”? Ba da, dar la prețul modic al excursiei, ne așteptam să avem cel mult un pahar de vin la masă, nu o cascadă de băuturi, disponibilă la orice oră. În ciuda minunilor văzute pe insulă, sejurul din Creta mi-a rămas în amintire mai degrabă ca unul al cocktailurilor.




Cocktailuri ziua




Cocktailuri noaptea


Încă de a doua zi au început excursiile. În paralel cu prezentarea diverselor obiective turistice, ghida ne-a povestit în rezumat istoria Cretei. Insula, curtezană la colț de stradă ca și Sicilia, a fost cucerită pe rând de oricine trecea pe acolo cu corăbiile – grecii, romanii, bizantinii, arabii, apoi iar bizantinii. Pe la 1200 a fost vândută Veneției care, la fel ca orice achizitor serios din ziua de azi, a investit în fortificații, monumente, clădiri, biserici. Urmele perioadei venețiene se văd peste tot. Pe la 1650, Creta a fost cucerită de turci, drept care venețienii și-au luat jucăriile și au plecat. Dar nici musulmani nu vezi pe insulă. După ce au fost înfrânți pe la începutul secolului XIX, a avut loc un schimb masiv de populații cu greci din Asia Mică. În 1913, Creta s-a unit cu Grecia. Dar locuitorii se consideră în continuare cretani, nu greci, așa încât nu se anunță nicio festivitate cu ocazia împlinirii a 100 ani de la unire. Drept dovadă, ghida ne-a povestit că există undeva, în munții înalți și inaccesibili, trei sate izolate, unde cretanii trăiesc din ocupații tradiționale - vânat, creșterea animalelor, manufatură manuală. Intimitatea și-o apără cu pușca, nu ajung acolo nici turiștii, nici oficialitățile, nici măcar fiscul. Raiul pe pământ!




În portul Heraklion. În spate, fortificații venețiene.




Un fort venețian de pe insula Gramvousa, la vest de Creta




Munții Cretei, ale căror creste străbat insula de la est la vest


Dar mult mai interesantă decât istoria recentă a Cretei este cea străveche, împănată cu legende. Legende care au totdeauna un sâmbure de adevăr, singura problemă este să îl detectezi în noianul de întâmplări fantastice. Legende care fac parte, în marea lor majoritate, din mitologia elenă. Fac o paranteză. Cei mai mulți cititori români au făcut cunoștință cu miturile Greciei antice prin intermediul volumelor lui Alexandru Mitru - Legendele Olimpului. Dar cărțile lui Mitru nu sunt altceva decât o transpunere pentru copii a volumului scriitorului rus N.A. Kun - Legendele și miturile Greciei Antice, mult mai riguros, care indică sursele și în care cronologia și legăturile dintre personaje sunt mult mai bine evidențiate. Ei bine, eu am avut norocul în copilărie să-mi cadă mai întâi în mână cartea lui Kun, pe care o am și acum la loc de cinste în bibliotecă. Am citit-o și recitit-o cu pasiune, așa încât mi-am permis să o completez pe ghidă în câteva rânduri. Deși sunt convins că nu vă sunt necunoscute, voi relua și aici câteva din aceste legende.


Legenda nr. 1
Cronologic vorbind, cea mai veche dintre legende se referă la copilăria lui Zeus, stăpânul suprem al Olimpului. Mă rog, stăpân în măsura în care îi permitea sora și soția lui, Hera. Ca o paranteză, toate religiile și mitologiile sunt pline de incesturi. Cu cine credeți că s-au căsătorit Abel și Cain? Revenind, legenda subliniază că lupta dintre generații nu e un fenomen al epocii moderne, ci a existat încă de la începuturi. Primul zeu suprem a fost Uranus, născut din Chaos. Nimic nu este întâmplător, de aici și expresia “La început a fost haosul”. Uranus a avut mulți copii - titani, ciclopi, hecatonhiri, erinii… Cel mai puternic dintre titani, Cronos, și-a detronat tatăl și, pentru a nu păți același lucru de la vreunul dintre copii, îi înghițea pe măsură ce se nășteau. Asta da luptă între generații! Dar Rhea, mama sa, l-a ascuns pe Zeus într-o peșteră din insula Creta. Acesta a fost crescut de nimfe, hrănit cu lapte de capră și a ajuns atât de puternic încât și-a detronat tatăl, la rândul său. De ce ți-e frică nu scapi! Ce nu pricep este de ce nu este folosită legenda în reclamele pentru laptele de capră.

Legenda nr. 2
Ca o continuare, deși nu are legătură cu Creta, Zeus s-a dovedit mai înțelept decât tatăl și bunicul lui. Fustangiu cum era, pusese ochii pe o zeiță, Thetis. Dar i s-a prezis că fiul lui Thetis va fi mai puternic decât tatăl lui, așa că s-a abținut și a căsătorit-o pe Thetis cu un rege pământean, Peleu. La nunta lor, zeița discordiei n-a fost invitată, drept care a așezat pe masa nuntașilor un măr pe care scria “Celei mai frumoase”. Hera, Atena și Afrodita au revendicat mărul și l-au invitat pe Zeus să fie arbitru. Dar acesta a dat încă o dată dovadă de înțelepciune și l-a desemnat pe Paris. Mai departe știți povestea și, dacă n-o știți, citiți Iliada! În particular, prezicerea s-a dovedit adevărată, fiul lui Thetis era Ahile, unul din supereroii epocii, mult mai puternic decât tatăl lui, Peleu. După cum vedeți, toate legendele Olimpului sunt ca basmele Șeherezadei, trec din una în alta și nu se termină niciodată.

Ei bine, am vizitat Peștera lui Zeus. Drumul până acolo e plăcut, platoul respectiv este plin de mori de vânt și mici eoliene. Nimic nu e întâmplător, vremea pe platou este destul de capricioasă - vânt în rafale și ploi intermitente. Ultima porțiune, fiind în pantă, poate fi parcursă cu măgărușii. Dar peștera în sine nu e cine știe ce, avem în țară peșteri mai frumoase. Dacă le-am alătura niște legende și le-am denumi, de exemplu, Peștera lui Zalmoxis (sau Decebal, sau Dracula), cred că ar deveni brusc interesante pentru o mulțime de turiști.
La întoarcerea de la peșteră s-a pornit o ploaie torențială, care m-a udat până la piele. Eram singurul care nu își luase canadiana din autocar. Eu aveam cu mine doar o româncă, Leni. Mai bună decât o canadiană, la primul popas mi-a cumpărat două tricouri noi, pe care le port și astăzi cu plăcere.




Platoul Lassithi




Drumul până la Peștera lui Zeus


Legenda nr. 3
Următoarele legende formează un ciclu, al căror numitor comun este taurul, un simbol sacru al Cretei. Se spune că Zeus, cel mai mare afemeiat din mitologie, s-a îndrăgostit de Europa, o tânără frumoasă din Fenicia. A luat forma unui taur, a îmbiat-o să se urce pe el pentru a face o plimbare, după care și-a luat zborul către Creta. Din legătura lor au apărut trei băieți, cel mai mare și mai ambițios fiind Minos. Legenda merită un comentariu. Nimic nu e întâmplător, numele fetei sugerează că civilizația cretană, considerată unanim cea mai veche din Europa, își are obârșia în Fenicia.

Legenda nr. 4
Povestea spune în continuare că Minos, pentru a ajunge rege pe insulă, rivali fiind cei doi frați, i-a cerut ajutor lui Poseidon. Zeul mării i-a trimis drept cadou un taur alb, în semn de recunoaștere, cu condiția ca după ce va ajunge rege să sacrifice animalul pe altarul zeului. Lui Minos taurul îi plăcea atât de mult, încât și-a încălcat promisiunea și a sacrificat un alt taur. Să nu uităm că Minos era cretan, nu neamț. Expresia “Ein mann, ein wort” a apărut mult mai târziu. Dar un zeu nu poate fi păcălit. Drept pedeapsă, Poseidon a făcut-o pe soția lui Minos, Pasifae, să se îndrăgostească de taurul alb. Nu era ceva nou, doar și soacra ei, Europa, se îndrăgostise de un taur. E adevărat, era o dragoste contra naturii, dar de ce ne mirăm, astăzi amorurile contra naturii sunt nu numai considerate normale, ci chiar promovate. Nu mai e mult și vor fi date legi care să permită căsătoria cu animalele de companie. Regina i-a comandat o vacă din lemn, goală pe dinăuntru, arhitectului regal, Dedal, un nume ajuns în istorie mai cunoscut decât al lui Minos. Pe vremea aceea așa se întâmpla, intelectualii erau mai prețuiți decât nobilii. Din relația reginei cu taurul iubit a apărut pe lume Minotaurul, o arătare cu trup de om și cap de taur. La maturitate, Minotaurul era atât de periculos, încât Minos i-a comandat aceluiași Dedal un Labirint, primul din istorie, pe post de închisoare.




Jocurile cu taurii erau în Creta la fel de populare ca astăzi în Spania


Legenda nr. 5
Povestea continuă. Cum pe vremea aceea, regatul lui Minos era cel mai puternic din regiune, i-a înfrânt pe atenieni în război și l-a obligat pe regele Atenei, Egeu, să-i trimită periodic drept tribut șapte flăcăi și șapte fecioare, pentru a-i potoli poftele Minotaurului. Teoretic pofte gastronomice, nu sexuale, dar poți să știi ce se petrecea în străfundurile Labirintului? Motivul oficial al războiului cu Atena se cunoaște, dar nu merită să-l povestim, știm cu toții că motivele declarate ale războaielor nu sunt niciodată cele reale. Tezeu, fiul lui Egeu, s-a oferit să fie unul din cei șapte și, odată ajuns în Creta, a sedus-o pe Ariadna, fiica lui Pasifae și a lui Minos. Ariadna, la sfatul lui Dedal, foarte binevoitor cu toți membrii familiei regale, i-a dat lui Tezeu un ghem de sfoară pentru a putea ieși din Labirint după ce-l omoară pe Minotaur. Văzându-se învingător, Tezeu s-a urcat pe corabie cu Ariadna și a plecat spre casă. Doar că pe drum a făcut câteva boacăne. Mai întâi a părăsit-o pe Ariadna pe o insulă. Asta e, recunoștința e o floare rară. La fel ca Minos și ca mulți alți oameni politici din istorie (inclusiv și mai ales din istoria recentă), nici Tezeu nu obișnuia să se țină de cuvânt. În plus, probabil că Ariadna era urâtă în draci. De altfel, până acum n-am văzut grecoaică frumoasă. A doua boacănă a fost și ea, după părerea mea, premeditată și dovedește caracterul urât al lui Tezeu, deși nicio legendă nu spune asta. Tezeu îi promisese tatălui său, Egeu, că dacă se întoarce victorios, va schimba pânzele negre ale corăbiei în unele albe. Dar a uitat s-o facă. Egeu, crezând că Tezeu a murit, de durere s-a aruncat de pe o stâncă în marea care, de atunci, se cheamă Marea Egee. Și uite așa Tezeu a ajuns rege în Atena. Nimic nu e întâmplător pe lume.

Legenda nr. 6
Revenim la Minos. Om inteligent (de altfel, după moarte a fost numit judecător în Infern), și-a dat seama că Tezeu și Ariadna nu aveau atâta minte și că singurul vinovat era Dedal. Furios, l-a închis în Labirint împreună cu fiul lui, Icar. Să iasă din Labirint nu era o problemă pentru Dedal. Dar să părăsească insula era mai greu, toate porturile erau păzite de soldați. “Dar aeroporturile?” s-a gândit Dedal. Și a inventat pentru el și fiul său niște aripi din pene lipite cu ceară. Au zburat amândoi, Icar s-a înălțat prea sus și… știți povestea. De atunci, Icar a devenit simbolul celui care încearcă să-și depășească limitele, care urcă spre culmi, cu riscul asumat de a rămâne fără aripi. Uite-așa, un copil fără minte a ajuns să fie mai admirat decât un părinte înțelept. Nimic nu e întâmplător pe lume, meritele nu sunt niciodată apreciate la adevărata lor valoare. Dedal, îndurerat, a zburat mai departe și a aterizat în Sicilia. Unde Minos a plecat să-l caute ca să se răzbune… Dar mă opresc aici, cum spuneam, legendele nu se termină niciodată.

Revenim în epoca modernă. Pe la sfârșitul secolului XIX, arheologul german Heinrich Schliemann a descoperit pe rând locațiile Troiei și ale reședinței lui Agamemnon din Micene, folosind exclusiv indicațiile lui Homer din Iliada și Odiseea. Un arheolog englez, Arthur Evans, invidios pe succesele lui Schliemann, a folosit metode similare și pe la 1900, pornind de la legenda lui Minos, a început să facă săpături la 5 kilometri de Heraklion. Așa a apărut la suprafață palatul din Knossos, unul din cele mai celebre situri arheologice din lume. Pornind de la vestigiile palatului și artefactele găsite, Evans a considerat că acestea aparțin unei civilizații pe care a botezat-o minoică. Altfel spus, era chiar palatul lui Minos. Un palat imens, având 1300 camere, construit pe la 2000 I Hr și reconstruit pe la 1700 I Hr, în urma unui cutremur.








Imagini din Knossos


Ceea ce face situl unic în lume este modul de refacere aplicat de Evans. Acesta și-a folosit imaginația pentru a completa lipsurile (lucru condamnat de alți arheologi) și a apelat la pictori pentru a reface frescele. Ca urmare, palatul este vizitat zilnic de mii de turiști, care își pot da seama mult mai bine cum arătau construcțiile în vremea aceea. Personal nu-l condamn pe Evans. Imaginați-vă cum ar arăta ruinele de la Histria reconstruite parțial, cu fresce viu colorate pe pereți și ce atracție ar fi asta pentru turismul românesc.

Am făcut ultima excursie la Santorini, o insulă aflată la 100 kilometri nord de Creta. Dacă mergeți în Creta, nici să nu vă gândiți să nu ajungeți și la Santorini!

Legenda nr. 7
Povestea insulei este cel puțin la fel de tulburătoare. Se spune că mai mult decât Creta, insula este primul leagăn al unei civilizații din întreaga lume. În vechime i se spunea Thera, lucru cât se poate de semnificativ. De fapt, nimic nu e întâmplător pe lume. Atlantida îl are drept naș pe Platon, acesta o situase în Oceanul Atlantic, de unde și numele. Dar, după unele teorii, vechea Atlantidă era insula Thera, un pământ bogat, prosper, puternic, civilizat, care a dispărut în ape în urma unui cutremur devastator. Există dovezi puternice în favoarea teoriei. Thera împreună cu aliații din Creta controlau tot comerțul din Mediterană, de aici bogăția. În Santorini, ca și în Creta, au fost găsite vestigii și artefacte ce dovedeau existența unei străvechi civilizații. Ultima parte, dezastrul, este și ea adevărată. Thera era o insulă vulcanică, iar vulcanul a erupt pe la 1500 Î Hr, provocând mari cutremure în întreaga regiune și un tsunami cu valuri de 200 m înălțime, care au măturat toată coasta de nord a Cretei. Este în mod unanim considerată cea mai puternică erupție vulcanică din toată istoria cunoscută a omenirii. În urma dezastrului, o bună parte a insulei s-a scufundat. Forma actuală a insulei reflectă atât de bine urmările erupției, încât este deja un brand, vizibil până și pe șervețelele și fețele de masă.




Harta insulei pe fața de masă de la restaurant




Aici a fost cândva un vulcan semeț


Valuri rămase de pe vremea tsunami-ului din 1500 Î Hr ne-au însoțit pe drumul spre și de la Santorini, astfel încât jumătate din pasagerii ferry-boat-ului s-au simțit rău. Printre ei, mărturisesc cu rușine, m-am aflat și eu. Cu rușine pentru că sunt fiu de marinar. Dar, ca și ploaia de la Peștera lui Zeus, impresiile urâte mi s-au șters din memorie, au rămas doar amintirile, motive de amuzament.
Astăzi, Santorini este un punct de mare atracție pentru turiști. Casele viu colorate, așezate pitoresc pe coastele abrupte, ți se întipăresc în minte pentru totdeauna. Pe terasele însorite poți comanda o mare varietate de caracatițe, preparate în modalități neîntâlnite până atunci. La tarabe găsești cel mai bun fistic, dar și băuturi locale, din care trebuie ne-a-pă-rat să duci acasă cadouri.
Ne-au surprins acoperișurile rotunde ale multor case. Explicația ghidei a fost că așezămintele religioase sunt scutite de impozit. Ca urmare, foarte mulți și-au declarat locuințele drept viitoare biserici și au dovedit asta cu forma construcției.




Imagini din Oia, unul din cele câteva orășele




Panoramă a orașului Fira, capitala insulei


Despre Creta și Santorini ar mai fi multe de spus. La Phaistos, un alt sit arheologic din Creta, a fost găsit un disc cu o scriere sub formă de hieroglife, probabil cea mai veche din Europa, nedescifrată nici până azi.
El Greco, celebrul pictor spaniol, s-a născut la Heraklion, în Creta, unde a învățat să picteze în stil bizantin. Numele lui real era Domenikos Theotokopoulos.
Se pot face excursii în diverse locuri cu peisaje, clădiri și biserici frumoase și interesante: Rethimnon, Agios Nikolaos, Chania, Spinalonga, Gramvousa.
Dar pentru a le vedea pe toate ne-ar fi trebuit multe săptămâni. Așa încât eu, Leni și colegii mei vă spunem “La revedere!” până la viitoarea excursie.