poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 831 .



Umbra bunicii mele
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [cristina-monica ]

2014-04-15  |     | 



Au existat în multe culturi de pe fața pământului diferite obiceiuri legate de trecerea în neființă a oamenilor neputincioși. Sunt povești care spun că în unele regiuni de pe glob bătrânii care deveneau neputincioși plecau de acasă în pustiu pentru a își afla sfârșitul. Există și existau multe obiceiuri. Pe mine m-a îndurerat mult soarta nefericită a bătrânilor din satul bunicilor mei, oameni care atunci când erau încă tineri și gospodari mi-au dăruit multe bucurii legate de tradiții vechi (la șezători, la sărbători) sau legate de munca zilnică la câmp. Au rămas singuri și au murit singuri, (mulți despre care am auzit), unii ce e drept vizitați de copii și nepoți periodic, dar singuri tot restul timpului și cu sufletul amărât și neputincioși, în câte unul sau două bețe în loc de baston sau cârje.

Am suferit în adolescență când am văzut cum o tratau pe biata buna, străbunica mea, în ultimii ei ani de viață, cât o suduiau și fiul și nora, cum se chinuia să mănânce cu tacâmul cel mai rău și blidul cel mai urât pe colțul unei lavițe, nu la masă cu noi.. Dar așa era obiceiul acolo, lege a pământului pe care eu nu o înțelesesem mult timp. În satul acela oamenii erau aspri, la fel ca pământul sărac, propice doar pentru fânețe și pășunat. Copiii erau tratați cu oarecare indiferență, li se ofereau multe libertăți din partea bunicilor, erau adesea răsfățați, iar bătrânii erau chinuiți încă de la primele semne vagi de neputință. Era un sat sărac și mic, unde nu exista desigur dispensar. Deoarece pe mine mă torturaseră mult părinții, visam să rup acest cerc vicios, să am grijă cu adevărat de părinții mei când urmau să fie neputincioși, chiar dacă ei mă chinuiseră...nu mă așteptam la o soartă așa grea.

Bunica mea, mama Limpi, a paralizat la 2 săptămâni după ce ne-a vizitat pe noi în București. Tata câștigase atunci premiul doi la loterie, ceea ce desigur mă duce cu gândul la relația dintre ghinion și noroc, dar nu pot spune nimic cu certitudine. Desigur acolo în sat nu putea fi chemată nicio salvare și s-a chinuit în pat mult, cu bunicul care țipa la ea urât probabil. Eu am găsit-o la spitalul feroviar din Sibiu, fiindcă bunicu lucrase la CFR. Nu mai știu cât am stat atunci cu ea... Paralizase pe partea stângă a creierului, deci nu mai putea vorbi. După vreo lună-două m-au chemat să mă duc în sat, fiindcă ea nu murise încă, să ajut. Era în 1996 și eu aveam o serie de probleme la facultate, fiind evident că profesorii și colegii mă respingeau, că nu aveam dreptul să muncesc ca ei și să îmi dau masterul. Chiar și profesorii mi-au spus. Deci eram lovită atunci dublu foarte puternic în același timp, fiindcă desigur țineam mult la bunica mea și mă îngrozeam ce îi face familia dacă e neputincioasă în pat. M-am dus acolo să ajut și am găsut-o într-o stare foarte rea, culcată într-un pat gen coșciug improvizat de scânduri, ca să nu murdărească patul adevărat, așezată de-a latul camerei, conștientă dar fără să poată vorbi, extrem de slăbită, fără să poată mânca, aproape fără să bea. Știam că pacienții hemiplegici înțeleg mai mult decât cred ceilalți, sau mai mult decât ceilalți se prefac că bolnavul înțelege. Cei sănătoși din jur vorbesc vrute și nevrute, ca și cum bolnavul e deja mort, îl batjocoresc eventual și eu sufeream cumplit să aud diverse porcării acolo în camera bunicii, fiindcă știam că ea aude și înțelege. Deci era tratată cu indiferență, dar și cu cruzime. Pe scurt: în timpul cât am stat eu acolo ea a început să vorbească câte puțin, să mănânce singură cu mâna stângă, să se ridice în capul oaselor și să se învârtă în pat mai ușor. O rugam să mă strângă de mână dacă înțelege ce îi spun și ea făcea acest lucru și aproape că plângeam... Îi citeam dintr-o carte de rugăciuni...Dar când a început să vorbească fiul ei a ocărât-o mai tare. Mi-era tare greu să aud așa ceva. Ea începuse să se vaite mai des cu expresia „vai de mine” și la fel mârâia stins și se văita când a venit în vizită Iosif ciobanul de odinioară, care a început să plângă și să bocească acolo lângă ea „lelica Limpi, ce grea e moartea nu-i așal?”. Mi-era tare, tare milă de bunica mea și mila e sentimentul cel mai greu de suportat pentru mine.

Dar când bunicu și unchiul meu au văzut că ea începe să se înzdrăvenească au sărit asupra mea cu ocară, m-au făcut nebună și altele, că stric rânduiala lor acolo și m-au obligat să părăsesc bolnava și să mă întorc în București la necazurile mele. Bunica mea nu avea încă 68 de ani și cred că sub îngrijire bună, (ceea ce mie îmi plăcea mult să fac) ar fi putut să își revină să spună mai multe cuvinte și chiar să meargă prin casă. Dar oricum acolo nu erau condiții pentru un astfel de pacient. Să explic puțin: familia mea era săracă, deci nu își putea permite o internare a ei într-un azil special cu condiții deosebite. Acolo, la țară, chiar dacă s-ar fi înzdrăvenit, nu ar fi putut merge nici în cârje la latrina din curte, curtea fiind pietruită. Nu mai vorbesc de baie sau altele și nu avea cine s-o îngrijească. Bunicul meu dinspre tată a fost lăsat 5 ani în cârje după paralizie, dar chiar dacă nici la bunica dinspre tată nu erau condiții, erau totuși oameni să aibă grijă de el și mergea singur la WC-ul din curte. Fratele mamei nu putea să o ia la el acasă fiindcă avea numai trei camere într-un apartament și doi copii și bani puțini și el. Nimeni nu își putea premite o infirmieră. Premiul la loterie al tatei fusese mic pe vremea aceea, au fost mulți câștigători atunci. De ce mama nu a luat-o în București nu pot explica cu precizie, dar oricum nici ai mei nu aveau bani, chiar dacă eu puteam avea grijă de bunica, având două picioare atunci. În ultimii ani unchiul meu a fost singura persoană în afară de mama, care, cât de cât, a mai întreabat de mine la telefon și cu care am mai avut relații tranzitorii în ultimii ani, din 2 în 2 ani, în condițiile în care în rest sunt singură cuc. Unii pot spune că bunica mea poate nu ar fi meritat poate să se chinuiască restul vieții în cârje chiar dacă și-ar fi revenit, dar eu consider că nu am greșit nimic că am ajutat-o.


Mama Limpi a decedat exact de ziua de naștere a norei sale, în iulie, parcă 13 iulie. Aproape toți ai mei au murit în zile semnificative, bunicu de pildă în miercurea mare în 2012, după mulți ani de văduvie și singurătate. Soția unchiului meu mi-a povestit că bunica zâmbise pe patul de suferință când a aflat că Rita, cățeaua mea, va avea pui și că mă chema adesea pe mine cu vorbe din rugăciunile citite de mine atunci cum ar fi „vindecă suferințele...” . Ori poate se ruga ea în felul ei?

Înmormântarea ei a fost prilejul celui mai dulce-amar moment din viața mea chinuită, un moment aproape luminos în întreaga mea viață de abuzuri și suferință. O anumită fericire și seninul din sufletul meu din toamna lui 1988 fuseseră mai degrabă o iluzie care nu putea să dureze. Însă momentul acesta a fost ca lumina unui licurici (oricum eu nu am văzut niciodată licurici, doar am auzit că există) în noapte.

Pe drumul înapoi de la cimitir spre casă eram desigur tristă și ca întotdeauna izolată fiindcă eram demult tratată drept oaia neagră a familiei și oamenii evitau să vorbească cu mine oricât de puțin, poate știau toți că eram și condamnată psihiatric, poate unii știau că eram nevinovată și un om normal...dar asta nu e sigur. Cu toate că ceilalți mă izolau și mă respingeau, eu continuam să zâmbesc și să încerc să dau o mână de ajutor, de exemplu în acea zi am ajutat la prepararea și servirea tradițională a mâncării la pomana mortului. Eu niciodată nu fugisem de muncă încă de când eram mică, dar încă de atunci familia mă trata ca și cum eram un intrus, voiau doar să citesc și să învăț, dar nu aveam loc cu ei la muncă sau discuții. Atunci fuseseră mulți oaspeți la pomană și s-au întins mesele în grădină, cu toate că grădina era în pantă, le-au îndreptat cum au putut. Fostul chirurg Nicodim, unchi mai îndepărtat al mamei mele, venise și el. Știu că era diabetic și degetele îi tremurau pe vremea aceea. Atunci el s-a apropiat de mine (lucru pe care nimeni nu îl făcea) și a început o conversație cu mine pe drumul spre casă. Mi-a vorbit ca și cum eram o persoană normală și ca și cum mă respecta cu adevărat, ceea ce nu mi se mai întâmplase până atunci decât foarte rar. Am simțit că îmi vin lacrimile în ochi cu adevărat. Nu mai știu ce am discutat cu el dar știu că a observat că tata mă trata urât și atunci m-a fixat puternic întrebându-mă de ce. Și eu am răspuns sincer că nu știu, acesta era adevărul și acesta e de fapt și acum. Am simțit că omul acela se purta deschis și politicos cu mine ca și cum eram o altă ființă omenească, nu așa cum mă tratau ceilalți. Astfel cuvintele lui intrau direct în inima mea și ochii îmi erau umezi. Nu mai eram singură și omul acela era ca o rază de soare într-o pădure întunecată. A și dat mâna cu mine.

Am păstrat timp de decenii aceste amintiri aproape de suflet, fiind întreaga viață am trăit ca un ocnaș chinuit fără vină. După ani mama m-a anunțat că doctorul Nicodim a avut o soartă rea deoarece a murit singur în casa lui (aceeași singurătate a celor condamnați sau alungați din viață...) și a fost găsit mai târziu. Totuși acel om, bolnav și bătrân, a fost singurul om care a vorbit omenește cu mine după condamnarea mea psihiatrică și unul din puținii care efectiv au discutat ceva real cu mine și mi-au adus o rază de lumină curată. Ca și cum eram și eu om.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!