achmed,

oamenii sunt niște coridoare de spital care-mi tranformă pașii în vizuini ce știu eu despre oameni unii-și petrec timpul cu ochii-n pământ acoperă cu vârful piciorului viermele alții-și văd lungul nasului și se retrag și trag după ei toate ușile toate străzile cu toate vagoanele cu toți îngerii bolnavi de ciumă care mușcau uneori din oameni pe care îi visezi și ies din vis teferi bineînțeles, singurul lor rost e să te lase gol înăuntrul unui costumier.