înainte de frig

nu mai am treisprezece ani să pot urla în pumni ”ar fi trebuit să mori mai puțin sau deloc” de atunci am crescut morțile cu mai multă grijă decât viețile, am plivit pierderile și am cântat înainte de fiecare ruptură pietrele sau crucile au rămas albe, tot mai albe, mă aplec înspre ele cu un fel de curaj inocent, o tandrețe pe care, față de cei încă aici, nu o mai arăt decât rareori pe înserat sau când stau câte o noapte și mâinile mele alunecă pe trupul celuilalt într-un bun rămas fără durere ca și atunci printre morminte, când trupul mamei cobora în gol, sau și mai demult când am văzut iarna cu sufletul larg deschis și nu știu prin ce întâmplare am revenit printre oameni și flori, unde sunt și acum, doar că mai de curând am învățat să fiu mult mai discretă cu hăurile din ei, cu disperările și îndoiala de a fi acum știu să plec exact când îmi arată Secundarul, am avut cândva alături un paznic bătrân, locuia într-o casă măruntă, pe o colină verde-argintie, se juca de-a spartul nucilor și amiaza întreagă se sfătuia cu trei câini fideli, așa m-a învățat el să rămân lângă sufletul unui om numai până în noaptea când nu mă mai simte în măduvă apoi să plec împăcată să trăiesc fără tristețea curgând din pumni, să merg senină pe țărm, prin munți, printre case vechi și să las totul în grija lui, am ținut seama de fiecare dată, am luat iubirea m-am îmbrăcat în ea, o port ca pe singura piele, e singurul aer care mă atinge, chiar dacă mai sunt nopți când îmi spun că aș dori să am iar trei ani și să întreb: ”de ce nu te pot vindeca eu, uite, îți dau tot sufletul, și o să treacă durerea, nu-i așa...?” uneori poate o să mai treacă vreo spaimă, o să reînsuflețesc inimi, o să mai fugă vreun gând rău, dar durerea aceea din urmă și lumea ei oarbă nu vor trece nici dacă ar veni marele Câine