dacă ai veni...

aș îngenunchea în fața ta, ți-aș prinde palmele între ale mele și te-aș privi adânc în oglinda ochilor... până în străfundurile sufletului! de jos în sus, așa cum se cade să privească muritorul o zeiță. ori… păcătosul o sfântă. aș încerca să te „citesc” și să te înțeleg prin toți ochii femeilor care m-au iubit. să le cer, apoi, iertare pentru că pe fiecare am făcut-o să creadă că este unică. iar tu, din gelozie, te-ai înfuria până s-ar albăstri verdele din ochii tăi. și justițiară cum te știu m-ai pedepsi exemplar în numele tuturor… eu, desnădăjduit, aș plânge o zi întreagă deasupra cupei unui crin regal… până s-ar umple! către seară ne-ai despuia cu privirea și ne-am cufunda în baia de lacrimi. acolo, noapte întreagă, m-ai alinta cu vorbele păcătoase ale tuturor și mi-ai reproșa doar cu ale tale... că nu sunt destul de viril, de potent și de bărbat! de rușine, când mijesc zorii, eu m-aș sinucide cu gândul că am dezamăgit și ultima femeie din viața mea. el însă, gândul, s-ar împotrivi, s-ar zbate și ar țipa cuprins de remușcări. ar alerga către tine, ți-ar pica spășit la picioare, ar lua asupra sa toată vina și ți-ar cere iertare. ar recunoaște că el e păcătosul!