poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3495 .



Despre omul adevărat Adrian Păunescu
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Benedictus ]

2010-11-07  |     | 



Am învățat cîndva, demult, o lecție de viață extrem de importantă. Atît de importantă încît n-am uitat nici o clipă s-o predau tuturor generațiilor de elevi care mi-au trecut de-atunci prin mînă. Învățătura acelei lecții, pe care am primit-o ca pe o revelație, într-o singură noapte, era că niciodată nu trebuie să judecăm un om în mod unilateral. Doar prin prisma unor slăbiciuni omenești. Doar prin prisma unor fapte ocazionale, trecătoare, fie ele și reprobabile. Doar prin prisma înfățișării, care poate fi antipatică. Sau a limbii, care poate fi un pic mai ascuțită. Doar prin prisma invidiei ori meschinăriei noastre. Doar prin prisma unor clișee vehiculate de tot felul de detractori. Sau pur și simplu prin prisma ignoranței noastre, ca să mă exprim eufemistic.
Lecția aceasta am învățat-o atunci cînd l-am întîlnit pentru prima oară față în față pe poetul Adrian Păunescu. Și aș vrea s-o amintesc tuturor acum cînd poetul a trecut în neființă.
Mă uit cu o tristețe mută cum de la moartea poetului lumea strigă pe două voci. Pe de o parte se face auzită vocea celor care l-au cunoscut cu adevărat, fie de aproape, fie de departe, adică l-au simțit și l-au înțeles, de la oamenii simpli, muncitori și țărani, pînă la “vip”-uri și intelectuali de anvergură. E o voce caldă, ca o ultimă mîngîiere pe fruntea rece a celui decedat. Pe de altă parte se aude, stridentă și acidă, vocea celor care, din varii motive, nu l-au putut “înghiți” ( e-adevărat că, mare fiind, era și greu de înghițit ). Motivele le-am înșirat mai sus. Nu i-au iertat anumite slăbiciuni omenești pe care cu toții le avem. Nu i-au iertat anumite gesturi sau crezuri. Nu i-au agreat făptura mare ori verbul mai ascuțit. I-au invidiat talentul vulcanic și curajul nebunesc uneori. Mai ales nu i-au iertat curajul asumării libertății! Nu l-au iertat că s-a bătut cu pumnul în piept strigînd “Sînt un om liber!” cînd ei se pitulau peste tot de frică! Mulți dintre cei mai tineri sînt azi victimele unor șabloane caricaturale de care e responsabilă o presă iresponsabilă. Și unii așa-ziși anticomuniști care s-au dovedit mai răi decît comuniștii.
Mulți dintre cei tineri sînt de o ignoranță atît de crasă în ce privește epoca și omul încît rămîi stupefiat cînd auzi ce spun ori citești ce scriu peste tot., mai cu seamă pe net. Cîți dintre ei știu cu adevărat cum era epoca , ce se putea spune și cît se putea face atunci? Cîți știu ce a însemnat fenomenul “Flacăra”? Atît revista cît și cenaclul. Cîți știu cum arăta revista “Flacăra” pînă la Păunescu? O revistuță călduță. Abia cînd a venit A.P. cu un suflu teribil a aprins acea flacără, a făcut-o cu adevărat vie încît oamenii se băteau pentru ea și o devorau cu o foame nepotolită de adevăr și libertate. Cîți știu că adevăratul părinte spiritual al “revoluției” din decembrie 89 a fost A.P. prin spiritual cultivat două decenii la rînd în cadrul imens al cenaclului “Flacăra”? Unde se striga din mii de piepturi “Lumină! Luptă! Libertate!”. Acei ce strigau atunci au făcut revoluția populară în România! Nu lovitura de stat orchestrată de agentii dinlăuntru în cîrdășie cu cei de pe-afară! Ci revoluția de stradă. Asta în ciuda faptului că în chiar acele clipe pe o stradă A.P. a fost huiduit și agresat. E un superb paradox, des întîlnit. Am văzut destui profesori atacați, fie și doar verbal, de foștii lor elevi. Cîți dintre cei mai tineri știu toate acțiunile întreprinse de A.P. care a exploatat la maxim și în cel mai nobil sens toate legăturile și popularitatea de care se bucura în cercurile conducătoare și relațiile apropiate cu anumiți lideri de partid, pentru a ajuta oamenii, de la cercetători și savanți pînă la cei “umiliți și obidiți”. L-a lăudat pe Nicolae Ceaușescu? Da. Au făcut-o mulți din interese de parvenire. El a făcut-o din idealism. Credea în conducătorul providențial. Ceaușescu nu a fost doar tiranul crud și incult cum îl prezintă propaganda de la “revoluție” încoace. A fost o personalitate politică fascinantă sub multe aspecte, în pofida lipsurilor, limitelor și defectelor lui. A convins cel puțin o vreme mulți intelectuali de elită. A captat interesul Occidentului.A făcut la un moment dat politică la nivel mondial. Pentru un idealist entuziast ca Păunescu, Ceaușescu era, sub multe aspecte, omul providențial pentru poporul său. Cel puțin o vreme, pînă la deteriorarea politicii interne din anii 80.
Dar să revin la acel moment de răscruce în conștiința mea, moment îndepărtat în timp dar pe care îl resimt dureros azi la moartea celui ce a fost este și va fi Poetul Adrian Păunescu. Pînă la acel moment n-aș putea spune că l-am urît, nu aveam de ce, omul nu-mi făcuse nimic rău. Dar eram și eu orbit de ceva anume care mi-l făcea antipatic. Își făcuse loc în mintea mea acel șablon caricatural vehiculat de o serie de detractori. Plus invidia, de ce să n-o recunosc, că el putea ceea ce eu nu puteam. Plus anumite versuri patriotarde care mă iritau la culme. Încît la un moment dat mă alăturasem și eu corului jalnic al detractorilor săi. Asta pînă într-o zi. Mai bine zis pînă într-o noapte în care l-am descoperit pe adevăratul Adrian Păunescu. O noapte magică în care imaginea veche șablonardă s-a dovedit doar o fantoșă de care mi-era acum rușine și am avut revelația chipului cel adevărat.
Era în vara anului 1989. Deci cu puțin inainte de evenimentele din decembrie...era deja proscris după întîmplarea nefericită de la Ploiești cu Cenaclul Flacăra... mai făcea deplasări prin țară doar pe la prieteni...și avea enorm de mulți în toată țara....avea și la noi la Năsăud familii care l-au găzduit ani de-a rîndul ...el a iubit enorm Năsăudul, mic și patriarhal, pentru oamenii lui buni, urmași ai lui Coșbuc și Rebreanu.... așa s-a făcut că într-o zi a venit și la Școala Generală din P. la care predasem și eu cu ani în urmă, unde aveam rude și eram curios să-l cunosc îndeaproape. Un prieten comun ne-a făcut cunoștință. I-am spus că și eu scriu. Cu o bunăvoință incredibilă la cel pe care îl credeam prea ocupat și arogant pe deasupra, mi-a cerut manuscrise. I-au plăcut. Cîteva în mod deosebit, le-a însemnat cu un creion ce-l purta la el și mi-a spus că ar fi bucuros să mă ajute să public dar că, dată fiind situația lui de acum, nu-și poate publica nici propriile versuri darămite ale altora. Mi s-a părut incredibil că a avut răbdare minute bune să citească, în picioare pe holul școlii, versurile mele și să comenteze unele dintre ele, să-mi spună în final că am șanse pentru că am ceea ce dînsul numea “poză lirică”, nu în sens peiorativ ci așa socotea el că trebuie să transpară dintr-o poezie la lectură, “poza” de poet. Adică o anume atitudine “nobilă” care să-l înnobileze și pe cititor.
L-am invitat, pentru a petrece seara și noaptea, la casa cumnatului meu din acea localitate... am organizat un fel de "șezătoare" în livada lui, la umbra unor meri uriași… am făcut foc de tabără... s-au făcut grătare... s-a servit păstrăv... s-a băut vin... s-a creat o atmosferă de vis... de nu-mi venea să cred... a fost una dintre cele mai interesante nopți trăite de mine... n-o voi uita niciodată... Ascultam, priveam. Și nu-mi venea să cred că acesta e Omul Adevărat Adrian Păunescu....
Am fost fascinați pur și simplu, toți cei ce am avut privilegiul acelei nopți în jurul focului, de personalitatea uriașă din fața noastră... a recitat ore în șir tot ce avea mai frumos din opera lui și din marea poezie românească și universală... eram uluiți de memoria sa fabuloasă! Ne-a povestit fapte și întîmplări pline de farmec... și de haz, că avea un simț al umorului nemaipomenit.....ne-a dezvăluit fapte ale sale, mai puțin cunoscute, în favoarea unor oameni necăjiți... ne-a spus cum a profitat de atîtea ori de relațiile lui cu oamenii Partidului ca să scoată oameni nevinovați din pușcării... să rezolve case pentru oameni sărmani și cu mulți copii, cum a obținut fonduri uriașe la acea vreme, pentru proiecte românești de cercetare, pentru renovări de catedrale și biserici… pentru facultăți și licee... cum a obținut trei milioane de lei , bani grei la acea perioadă!!!, pentru renovarea liceului "George Coșbuc" din Năsăud la care tocmai predasem cu cîțiva ani în urmă... cum a promovat adevărul despre mareșalul Antonescu în vremuri tulburi în care mareșalul era etichetat doar criminal de război... adevăr care pe Marin Preda se pare că l-a costat viața… ne-a cîntat despre Basarabia în vreme ce noi ne uitam în jur prin noaptea adîncă să vedem dacă nu vin cumva securiștii să ne aresteze… și multe, multe altele...
Am rămas de atunci în cele mai frumoase relații. I-am mai scris din cînd în cînd. Mi-a publicat o serie de articole în revista sa "Totuși Iubirea"… și am privit apoi douăzeci de ani cum se lupta cu morile de vînt... în timp ce era hulit și insultat de toți pigmeii politici ori culturali așa cum piticii îl înțepau pe Gulliver cu spadele lor cît acele cu gămălie!... cum îl durea soarta poporului necăjit din această țară sfîșiată de hiene după așa-zisa “revoluție”... cum era tot mai trist și mai dezamăgit... dezamăgit de așa-zisa “democrație”, de clasa politică românească… de clasa politică europeană și cea mondială… l-am simțit tot mai dezgustat de ce se întîmplă … și tot mai îndurerat de neputință...
Medicii sînt convinși că a murit de inimă. Eu sînt convins că a murit de inimă rea. A fost perfect conștient de riscul mortal al bolii sale dacă nu se îngrijește... și nu s-a îngrijit în mod deliberat... a acceptat sfîrșitul cu resemnare...
E o tragedie mută la care asistăm și pe care puțini o înțeleg cu adevărat... tragedia unui "don Qijote" modern care s-a luptat cu morile de vânt și a rămas în clipa morții, în ochii săi albaștri, doar cu frumusețea unui ideal de neatins...
A murit unul dintre cei mai mari idealiști ai vremurilor noastre...

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!