O carte, un scriitor și eu

Duminică. Prier. Bat clopotele. Noaptea de cenușă s-a dus. Cu teama noastră. Cu grijile. Întrebările fără răspuns. Cu nesomnul. Ochii încercănați. Liniile feței stridente. Pomeții căzuți în barbă. Zâmbetul fad. Sună telefonul. O prietenă. Nu este lăudăroasă. Este doar foarte vorbăreață. Mă gândesc: adio masă de dimineață, adio gimnastică, adio citit. Cel puțin vreo oră voi avea de înfruntat avalanșe verbale. Cu tonalități diferite. Alto, sopran, tenor. Cu hohote. Isterice. Degajate. Din nou isterice. Dar nu, aveam să mă înșel. Urma să-mi povestească, printre altele, despre o carte pe care tocmai o citise. O voiam și eu, desigur. Și-atunci, pe motiv că ies la piață, îi propun să ne dăm întâlnire fugitiv. O rog să-mi împrumute cartea cu pricina pentru câteva zile. Este de acord. Oh, ce bine! Pentru că atunci când îmi intră ceva în cap trebuie să realizez. Neapărat. Nu există compromisuri. Ei bine, mă îmbrac repede cu o ținută de stradă. Un pantalon de primăvară, o bluziță ușor decoltată și un trenci cambrat pe talie. Înfășor de două ori o eșarfă-curcubeu în jurul gâtului, atât cât să poată flutura tinerește. Nu uit să-mi aranjez părul răzvrătit după somnul agitat. Și chiar dacă niște zulufi sunt mai rebeli și nu ascultă dinții din pieptăn, îi las așa, fiindcă trebuie să fug. N-am timp de risipit cu infatuați ca ăștia, în doi peri. Trasez câteva retușuri accelerate și trăsăturilor feței, ca să o trezesc. Și chiar reușesc. Mai bine decât o cafea amară și neagră… Ce mai e? Ah, da. Poșeta, portmoneul, ochelarii de soare și măcar o sacoșă pentru cărat. Fiindcă merg la piață, nu? În stradă, forfotă. Unii se întorc de la cumpărături, alții stau de vorbă prin parcuri, pe alei. Despre cât de greu a trecut iarna, despre grădinărit, despre vulcanul nărăvaș, aflat în top… La Ceas, o zăresc pe amica mea. Flutur o mână. Îmi zâmbește în semn că m-a văzut. Trec strada grăbită. Un șofer scoate capul pe geam și-mi spune vreo două. Eu nu am de ce riposta. Tremur. Ea mă ceartă pe un ton superior. Mi se pare că oamenii se opresc și se uită insistent la mine. Eu mă fac mică în hainele mele. Ea realizează că este auzită. Se oprește brusc și mă ia de umeri. Mă conduce spre o bancă. Ne așezăm în tăcere. Aproape că nu cred că ea poate să tacă mai mult de un minut. Nu aud decât căderea câtorva flori de cireș în părul meu, pe umeri, în poală… Mă liniștește hârjoneala vrăbiilor din nucul de peste drum. Fac atâta gălăgie, cât zgomotul motoretelor prin oraș, noaptea când liniștea se ghemuiește de frică să nu se spargă. Da, dar zarva lor mă binedispune. Încep să îmi revin. Prietena scoate cartea din poșetă și începe să-mi povestească. Eu o ascult dar n-aud nimic. Timpanele îmi țiuie. Aproape că îi smulg cartea din mâini. Nu mai știu cu ce puteri. Îmi fac curaj și mă ridic. Mă scuz că mă grăbesc. Am atâtea de făcut. Îi dau un pupic din zbor și iată-mă tolănită ca o pisică, torcând filele cărții. Mountain voices. Un titlu frumos. Care atrage. Nu mai citisem ceva asemănător. Decât disparat. Prin reviste, ziare sau pe net. O carte dedicată pictorilor-poeți chinezi și japonezi care au trăit și creat în munți. Se pare că muntele inspiră. Este o muză care găzduiește fizic și spiritual. Este un loc îndepărtat de lume, unde liniștea ia locul zgomotelor și tumultului existențial. Păsările, copacii, iarba, apele sunt singurii companioni. Viața decurge de la sine. Nimic nu te împiedică să te desfășori. Să te cunoști pe tine însuți. “ceața dimineții se ridică… vocile muntelui mult mai clare”. “Vocile muntelui” este jurnalul lui Ion Codrescu. Un jurnal de haiku, tanka, solo renku și haibun presărate printre anotimpuri, ca niște flori de pădure, reflectate în aburul matinal de sub barba muntelui. Poetul-pictor fixează detaliile. Sensibilitatea și măiestria lui artistică se bazează pe observații. De parcă ar fi într-un laborator în care supune cercetării toate lucrurile, trăirile. Un laborator poetic. Înmiresmat de parfumul creației. Iată: “desfac o frunză uscată picături de rouă ascunse în interior” sau: “plouă cu găleata florile de nalbă se sprijină reciproc”. Singurătatea este prietena acestui poet: “luna traversează un nor iar eu singur podul înghețat”. Muntele este tărâmul în care trăiește intens. De aceea, tot ce simte pentru acesta este admirație și un respect profund. În calitatea lui de oaspete, rămâne, în permanență, uimit de măreția, frumusețea și liniștea deplină a muntelui. “rupând un ram uscat întrerup liniștea muntelui”, “amurg prelungit… conul de pin se leagănă și apoi cade”. Toată creația lui Ion Codrescu este pătrunsă de elementul japonez kami (suflet, spirit), aceasta referindu-se la calitatea vitală pe care o conferă măreția muntelui și a cascadelor. Armonia cu această măreție apropie de izvoarele vieții. Să simți copacii, florile, apele, vântul vorbind. Ca și când natura ar face parte din tine. Atunci, trecerea ar fi mult mai simplă: “amurg de august- o floare moare pe o alta care înflorește” Anotimpurile, însoțite de imagini realizate chiar de poet, sunt redate în versuri de o sensibilitate extraordinară. Spring/Adagio: “în dimineața asta atingerea caldă a trupului tău… ascultăm cum se topește țurțurele picătură cu picătură”; Summer/Allegretto: “ultimii stropi de ploaie ai nopții se zvântă pe geam- fără niciun motiv mi-aduc aminte de satul copilăriei”; “grădină părăsită- urmăresc mirosul iasomiei ascunse”; Autumn/Largo: “dimineață de septembrie ascuțind creionul miros de lemn” ; “mă trezesc din visul cu iarbă vălurită ceața dispare”; Winter/Allegro: “niciun sunet în munți – linia ușor curbată a zborului de pasăre”; “o portocală la fereastră ploaia închide culoarea acoperișului de ardezie” “seară geroasă – mirosul unei cărți noi abia primită”. În câteva ore am fost și primăvară și vară. Toamnă și iarnă. Cu motivele lor. Cu viața trăită în liniște supremă. Las din mână cartea, ușor, pe molateca-mi pernă care a respirat odată cu mine tot timpul în care am fost departe, sub vraja muntelui. Genele devin din ce în ce mai grele. “cerul se întunecă vocile muntelui se sting”! (18 aprilie 2010)