locul din care nu fug niciodată, copilăria

m-am născut în ziua în care albul din cireși plesnea de culoare mama se pregătea să învelească sarmale în foi de varză acră (ultima fiertură dinainte de paște) câteva gânduri mocneau printre cuvinte calul vecinului era dus la plug înspre hatul lui Mitru din deal oricum nu avea cine să-l înhame la căruță tata plecase la muncă îl năcăjea plecarea la patru fix dimineața pe jos cinci kilometri uita de mama și de burta ei țuguiată ca o pâine scoasă din cuptorul de după casă făcut de străbunicul înainte de război așa m-a născut mama neajutorată fără doctor într-un ștergar alb din cânepa primită de la bunica și m-am simțit bine până am rămas singur mama s-a dus să adune câteva ierburi să le așeze în mănunchi sub grindă să poarte de belșug și de noroc nu mai are cum să ajungă la cină de va veni târziu cu puțin întuneric îmi va pune mâna în poală și-mi va îngriji somnul până dimineață când liniștea spartă de întâiul cântat al cocoșului îi va reconstitui chipul o lumină va țâșni din răsăritul târziu separându-i trupul de umbră și va pleca cu Dumnezeu tata s-a dus și el într-o dimineață pe la patru cu merindea sub braț și o fotografie învelită într-un ziar și nu s-a mai întors o fi vrând să se întâlnească cu mama aș fi vrut să-i spun că am mai crescut și că-i seamăn mult că o duc bine și că o aștept seara la capătul uliței și privesc spre sat până când văd cerul aplecându-se să sărute pământul de noapte bună... sunt singur ștergarul alb în care mi-am uitat copilăria (singurul suvenir de la mama) îl port la piept uneori mă prefac că o văd ținându-mi capul pe genunchi cu firul tors din lacrimi coase cerul de marginile pământului ca să nu-mi fie frig ca un fluture agățat de noapte o să colorez cu privirea cele două imagini între care mă caut...