îmi imaginez o stradă fără coaste

ți-a trecut vreodată prin cap? ecosistemul ăsta de dormitor își încinge colții ca de vătrai își lasă urmele de îngrijorare după miezul nopții ca niște tranșee în care mi-arunc pielea butaforică a nepăsării cât mai aproape de foc cine știe unde voi ajunge de data asta... mi-am legat de gleznă toate amintirile câteva gânduri concave gâfâie aproape evaporate îmi șterg condensul de pe obraji în rest, puțin deshidratată de la avalanșele de pietre în prăpastia claviculei. nimic grav. port bocanci din fier. din vinovăție. nu i-am lustruit cu cremă neagră i-am dat cu sângele meu ca să-mi simtă mirosul de departe foamea ta încleștată în fălcile dezrădăcinate ale unei mine prădate & părăsite cunosc toate tertipurile morții îmi feresc pântecul e singura oază descoperită în mine mi-o port precum o scoică își poartă piatra sau oul dacă mi-aș încuia dragostea în pumnul inimii probabil nu mi-ar ajunge nici să ador libelulele iubirea mea e comparabilă cu o fundație pentru cer și un acoperiș pentru pământeni (de data asta am mers prea departe mi s-au erodat până-n genunchi toate scuzele) vin la tine cu mâna goală nesăbuința e un tovarăș de drum morocănos poate ar fi mai bine să aștept să te întorci acasă pe jumătate băut pe jumătate gol notă de subsol dacă mă întrebi pe mine dragostea și vinovăția sunt mână în mână sunt mânecile aceleiași cămăși de forță descheiate