oameni crizanteme

eu nu țin minte decât ce-a fost frumos. nu țin minte că într-o noapte ai orbit nu țin minte că m-ai strigat cu alt nume nu țin minte moartea știu doar că era toamnă oamenii existau ca niște crizanteme nichita nu murea pentru că-l respiram noi. tu cu plămânul tău stâng străpuns de o baionetă în lupta cu umbra știu că ai îngenuncheat în felul tău ai ales toate zilele în care să ne fim ai inventat câteva cuvinte prin care am fi putut să ne recunoaștem la adică. ai plâns. până la urmă ai plâns. nu țin minte altceva te nășteam în fiecare zi. erai în mine. te înmulțeai în lumina asta de după amiază când citeam în liniște cu trupurile lipite unul de altul chiar dacă nu-ți dădeai seama uneori trupul tău fugea în al meu. era toamnă mi-ai spus de o mie de ori. ți-am spus de o mie de ori. nu țin minte decât mâna ta stângă. ochiul tău verde. ochiul tău negru. ochiul tău fierbinte în mine cea care nu vedea încă. paris. toamna. numele meu strigat din turn. numele meu izbit de pământ. numele meu în scaun rulant. nimic altceva.