I.C. Vissarion

Am fost acasă la I.C. Vissarion... O căsuță modestă aflată în Costeștii din Vale, încărcată de ani și istorie. M-a întîmpinat fiul său cel mic, Octavian Dumitru, în vîrstă de optzeci de ani. Dintre cei treisprezece copii ai scriitorului, doar trei mai sunt în viață: el, Alexandrina, de 91 de ani și Cornelia Mănuceanu, de 84 de ani, stabilită în Germania. Am pășit cu emoție pragul acelei case, am atins clanța ușii pe care, cu ani în urmă și scriitorul a pus mîna. M-am așezat la masa unde a scris, i-am privit cărțile din bibliotecă, patul unde s-a odihnit și înfiripat visele. Am aflat de la domnul Octavian că bunicul său a venit din Grecia, ca mic negustor, cu speranța de a face avere aici, în Romania. S-a căsătorit cu o romancă și la puțin timp s-a născut viitorul scriitor. La vîrsta de patru ani și-a pierdut mama, iar tatăl său s-a recăsătorit și a mai avut nouă copii. De ce a ales I.C. Vissarion să-și scrie numele cu doi “s”, nu este prea clar, existînd două variante asupra acestui lucru: prima, susținută de fiul său, care mi-a spus că ducîndu-se în Grecia, scriitorul a vizitat o biserică, tot cu numele Vissarion, scris cu doi “s”. Din acel moment și tatăl lui s-a hotărît să-și scrie numele la fel. Cea de-a doua variantă este că I.C. Vissarion și-a mai adăugat un “s” la numele său, pentru a-l deosebi de cel al fraților săi vitregi. Ambele variante par verosimile. În scurta mea vizită am mai putut vedea multe manuscrise, fotografii, cărți ale autorului. Despărțirea de acel loc a fost la fel de emoționantă, gazdele mele fiind deosebit de amabile și ospitaliere, deși sosirea mea fusese intempestivă, iar afară era o zi de toamnă rece, cu burniță și un vînt ce batea mai mult prin vîrfurile copacilor, prevestind sosirea primilor fulgi de zăpadă din iarna aceasta, poate ca cea din 5 noiembrie a anului 1951... 3 noiembrie 2009 George Ioniță