mă las dusă de val

soarele miroase orizontul în cur ca un câine în călduri, o liniște fute altă liniște terminându-se mereu în hohote de râs și râuri de nisip; plaja se umple și devine a nimănui, privesc spectacolul vieții cu vârful degetelor dar mi-e silă să-l ating, mi-e teamă de microbii monotoniei. îmi datorezi o aspirină, iubitule, sper că înghițind-o mi se va sparge în valuri nodul de singurătate pe care îl simt de la o vreme-ncoace în gât, chiar dacă o mie de bărbați străini îmi iau mirosul, îmi ling dârele de sânge și rănile cu saliva lor cu gust de mare, ne transformăm într-o scoică uriașă dar goală din care nu mai vuiește ecoul niciunui răsărit și totuși, am impresia că îi iubesc, pe fiecare dintre ei, până când umbra ta se-apropie, îmi respiră periculos în ceafă și mă face să mă întreb de ce noi doi ne întâlnim doar când îndrăznesc să privesc în urma mea apoi, îmi amintesc râzând isteric secretul nostru: mi-am făcut un glory hole fix în inimă, iar tu... nu poți rezista niciodată tentației pescărușii urlă de foame eu încep din nou să înțeleg totul, până la următorul apus