Suntem prea grăbiți....

Suntem prea grăbiți pentru a avea timp să vedem un gest frumos făcut de cineva pentru noi....Nu avem răgazul de a privi o floare, doar o vedem, nu avem răbdarea de a asculta o muzică, doar o auzim. Suntem angrenați în vârtejul cotidian și nu privim decât în sus spre afirmarea noastră în cadrul unei comunități, fără a observa dacă sub tălpile noastre nu strivim sensibilitatea unui suflet. Nu avem timp să recunoaștem revolta tăcută a unei inimi rănite. Ne ascundem după vorbe frumoase și nu căutăm în noi corespondentul lor sufletesc. Suntem prea grăbiți și nu avem timp decât de vanitatea noastră...Vanitas vanitatum, et omnia vanitas! Mergem cadențat pe cărarea vieții, călcând apăsat peste lucruri pe care nu avem răbdare să le vedem. Privim înainte, ne uităm înapoi doar de teamă de a nu fi depășiți de alți trecători și în graba noastră uităm să ne chemăm amintirile și să ne întoarce în noi. Un prieten îmi povestea cum a ridicat egoismul la rang de virtute, fiind generos doar din dorința egoistă de a-și plăti datoriile karmice în această viață, pentru a nu se mai întoarce pe această bucățică de noroi terestră! Ne este jenă când ne scapă un gest frumos, temându-ne să nu fim anacronici și să pierdem ritmul cadenței. Ne-am obișnuit să trăim în sunetul pe care îl fac pașii în camera pustie a sufletului nostru și să considerăm o virtute izolarea în deșertul pustiu al non-sentimentelor. Ne credem puternici atunci când suntem insensibili la tot ce ne înconjoară și ironia o considerăm dovada inteligenței noastre. Nu avem timp să ascultăm tăcerea interioară care ne cuprinde fiind prea preocupați de zgomotul tobelor cotidiene ce ne bat cadența pasului. Suntem prea grăbiți pentru a avea timp de noi și uităm să fim OAMENI..........