poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-02-08 | |
Iernile și-au pierdut lumina din gutuia așternută mereu la aceeași fereastră, la camera dinspre stradă. Cred că nu au mai înfrunzit cei doi plopi de atunci. Și nici gutuiul nu a mai rodit vreodată. Iar azi nici el nu mai este.
Caisele nu se mai fac dulceață de-atunci, o mână prea aspră a găsit drujba acum douăzeci de ani și a spus că a trecut deja prea mult timp de omizi. Și spuse că oricum tu nu mai ești, să ne strângi iar pe toți la masă, sub umbra lui, sau măcar să ne privești amarnic cum ne certăm pe nimicuri. Și nici nu mai sunt leagăne de scânduri cu funii înnodate de crengi. Parcă doar trandafirul își lasă spinii azi altfel, înspre liliacul alb, crede că are și el uneori nevoie să înțepe curioșii trecători ce vor să-l smulgă și pe el prea de timpuriu și, firește, mult prea brutal. Poarta este mereu închisă. Cândva se putea intra prin calda ei deschidere, iarna. Merii au vorbit și ei prea puțin, erau străjerii încă atât de tineri ai caisului, nu puteau să-l păzească prea mult căci stăteau la taifas despre iubire și viață. Nu știau că vor fi atât de repede dezrădăcinați din pământul atât de crescător de suflete, de copii, atât de călcat de pașii tăi an după an. Nici tartele nu-și mai găsesc stafidele și nici aroma dulce-înțepătoare de cacao nu o mai simt nicăieri la fel. Iar laptele parcă nu mai poate fi curs din paradis. Tu ești paradisul deja, acel lăcaș al amintirii din mine, din ei, din noi, noi toți, ce își are acum același "Înger, îngerașul meu". Șoapte sărate pe mâinile tale sângerânde nu mai curg, de-atunci le-ai lecuit fără lacrimi, plânsul tău tăcând ca un pământ, să nu cutremure nicicând somnul copilei, visul să-i rămână încă dulce. Copila îți ședea și-atunci în pragul durerii și îți mângâia nopțile cătând să fie doctorul tău. De suflet. Caisele azi nu se mai fac dulceață, nu în casa ta, nu în casa noastră, degeaba mai trec pe străduță, nici plopi nu mai sunt și nici același surâs înțelept la fereastră. Caisul nu își mai are nici umbra acum. E doar un sâmbure înghițit de pământ, căzut poate în ziua aceea când tu te-ai dus, te-ai stins, ai adormit. La fereastră. Din caise azi eu candele fac, lumină să-ți fie. Și cald. Ca acasă. Eu stau la altă fereastră. Albastră. Din opt spre nouă februarie, cu mulți ani în urmă, azi.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate