poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 12938 .



Metamorfozele lupului de stepa
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Mario_Vargas_Llosa ]

2002-08-17  |     |  Înscris în bibliotecă de Gabriel Nita



Am citit pentru prima oară Lupul de stepă când eram aproape un copil și un prieten mai mare, pasionat de Hesse, mi l-a pus în mână, presându-mă să-l citesc. Mi s-a părut greu și sunt sigur că n-am putut pătrunde în atmosfera complexă a cărții. Nici aceasta și nici un alt roman al lui Hermann Hesse n-au figurat printre cărțile mele de căpătâi din timpul studenției; preferințele mele se îndreptau spre povestiri în care se gândea mai puțin și se acționa mai mult, spre romane în care ideile erau substratul, nu substitutul acțiunii.

Pe la jumătatea anilor șaizeci, întregul Occident l-a redescoperit pe Hermann Hesse. Era epoca revoluției psihedelice și a flower children, a societății tolerante și a dispariției tabuurilor sexuale, a spiritualismului sălbatic și a religiei pacifiste. Autorului romanului Der Steppenwolf, care tocmai murise în Elveția – în 9 august 1962 – i s-a întâmplat atunci lucrul cel mai plăcut care i se poate întâmpla unui scriitor: a fost adoptat de tinerii revoltați din aproape întreaga lume, fiind transformat în mentorul lor. Practic, eu observam toate astea de la fereastra mea – locuiam pe atunci la Londra, în inima swingului, Earl’s Court – amuzat de spectacol, dar oarecum sceptic în privința reușitei unei revoluții ce-și propunea să îmbunătățească lumea prin consumarea marihuanei, prin droguri și prin muzica formației Beatles. Dar cultul acelor tineri pentru autorul germano-elvețian m-a intrigat, așa că l-am recitit.

Și într-adevăr, aveau dreptate să-l considere pe Hesse precursor și guru. Pustnicul din Montagnola – la poarta căruia se pare că vizitatorii erau opriți de un îndemn al înțeleptului chinez Meng Hsich, ce proclama dreptul omului de a fi singur în fața morții, fără a fi inoportunat de străini – le-o luase înainte, condamnând materialismul vieții moderne și respingând societatea industrială. El anticipase totul prin fascinația-i pentru Orient, cu religiile lui contemplative și ezoterice, prin dragostea-i pentru natură, prin nostalgia unei vieți simple, prin pasiunea pentru muzică și prin credința că narcoticele ar putea îmbogăți cunoașterea lumii și sociabilitatea oamenilor.

Poate că Lupul de stepă nu este tocmai romanul care să fi reflectat cel mai bine ceea ce i-a făcut pe tinerii nonconformiști din Europa occidentală și din Statele Unite din anii șaizeci să se simtă atât de atrași de opera lui Hesse, fiindcă în această carte, de pildă, nu apare orientalismul pe care-l găsim în celelalte cărți ale lui. Dar e romanul care dezvăluie cel mai bine originalitatea lumii create de-a lungul întregii sale vieți (avea optzeci de ani când a murit) în opera sa, în care a cultivat toate genurile (inclusiv pe cel epistolar) cu excepția teatrului.

Cartea a apărut în 1927, iar data este importantă, fiindcă întunecata strălucire a paginilor ei reflectă foarte bine atmosfera din acele țări europene ieșite din apocalismul primului război mondial, care se pregăteau să repete catastrofa. E vorba de o carte expresionistă ce amintește pe alocuri de descompunerea și excesele acelor caricaturi feroce, de burghezii pe care-i zugrăvea în acei ani George Grosz la Berlin și de coșmarurile și delirurile – triumful iraționalului – care, începând cu acel deceniu al proliferării curentelor ideologice, al „ismurilor”, aveau să invadeze literatura întreagă.

Cum nu este un roman afiliat realismului, ci o ficțiune care descrie o lume simbolică, în care importante sunt reflecțiile, viziunile și impresiile, iar faptele obiective sunt simple pretexte sau aparențe, e greu să-l rezumăm fără a omite ceva esențial din conținut. Structura lui este foarte simplă: două cutii chinezești. Un narator nenumit scrie o prefață la manuscrisul lupului de stepă: Harry Haller, un bărbat de cincizeci de ani, ras în cap, care fusese chiriașul mătușii lui și care lăsase acest text ce reprezintă esența romanului său. Din manuscrisul lui Harry Haller apare un altul, un fel de continuare: Tratatul Lupului de Stepă, transcris și el, pe care un anonim i-l încredințează pe stradă, într-un mod bizar.

Romanul nu se desfășoară la același nivel al realității. El debutează într-un registru obiectiv, „realist” și se sfărșește într-unul fantastic, un fel de happening în decursul căruia Harry Haller are ocazia să dialogheze cu unul dintre acele spirite nepieritoare pe care le are drept model: Mozart (înainte vorbise cu Goethe). De-a lungul povestirii există, așadar, mai multe transformări calitative în care narațiunea trece de la obiectiv la subiectiv sau, altfel spus, în termeni literari, de la realism la genul fantastic.

Dar raționalismul nu se alterează prin aceste schimbări. Ba dimpotrivă: cei trei naratori ai romanului – cel care prefațează cartea, Harry Haller și autorul tratatului – sunt ultraraționaliști, sunt spectatori și înverșunați cercetători ai propriei lor persoane. Iar această aptitudine – sau, poate, acest blestem – de a nu putea înceta să gândească, de a nu scăpa de veșnica introspecție în care trăiește – l-a transformat, fără îndoială, pe Harry Haller într-un lup de stepă. Prin această formulă, Hesse a creat un prototip căruia îi corespund numeroși indivizi din epoca noastră: solitari încăpățânați și neurastenici ce comunică greu sau chiar deloc cu ceilalți, viața lor devenind un exil în care-și rumegă amărăciunea ori furia împotriva unei lumi pe care n-o acceptă, simțindu-se totodată respinși de ea.

E ciudat totuși că romanul acesta, devenit o biblie a celui neînțeles și trufaș, a celui ce se simte superior sau pur și simplu rupt de societatea și epoca lui ori a adolescentului în trecerea-i dificilă spre maturitate, nu a fost scris în virtutea unei asemenea atitudini, ci mai degrabă pentru a sublinia vanitatea și a o critica. Prin Lupul de stepă, Hesse își făcea autocritica. După cum rezultă din corespondență, autorul avea o predispoziție pentru a se transforma în lup sălbatic și, aidoma personajului său, l-a tentat sinuciderea (pe vremea când era încă un copil). Dar, în cazul lui, acest profil ursuz și autodistructiv al personalității a fost compensat întotdeauna de un altul, cel al unui idealist iubitor de lucruri simple, naturale, dornic să-și cultive spiritul și să atingă, prin cunoașterea de sine, pacea interioară.

Fața și reversul personalității lui Hermann Hesse sunt, în biografia lui Harry Haller, două instanțe ale unui proces. De-a lungul povestirii, lupul de stepă își pierde colții și ghearele, răbufnirile sângeroase împotriva acestei umanități căreia îi dorește „o moarte violentă și demnă” dispar, iar el învață, coborând în abisurile boemei, în nebunia simțurilor, întâlnindu-se cu „cei nemuritori”, să accepte viața așa cum e,cu tot ce e superficial și trivial în ea. Se poate presupune că, reluându-și existența după ultima fantasmagorie din teatrul magic, Harry Haller va urma sfatul lui Mozart: „Trebuie să vă obișnuiți cu viața și să învățați să râdeți.”

„Aproape toate prozele pe care le-am scris sunt biografii ale sufletului”, a afirmat Hesse într-unul din textele sale autobiografice. „În nici una dintre ele nu există evenimente, complicații și tensiuni; dimpotrivă, ele înglobează de fapt un discurs în care o persoană deosebită – o figură mitică – este studiată în raport cu lumea și cu propriu-i ego.” Este o afirmație justă. Lupul de stepă relatează un conflict spiritual, o dramă care nu-și află locul în lumea exterioară, ci în sufletul protagonistului.

Cine este Harry Haller? Deși viața lui anterioară a abia menționată, câteva date se regăsesc în reflecțiile lui, permițând reconstituirea acesteia. Este un om care a studiat religiile și mitologiile vechi, iar cărțile lui l-au făcut celebru; pacifismul și ideile lui, ostile naționalismului, au atras atacuri și injurii din partea presei reacționare; convingerile sale politice sunt echidistante față de „idealurile americane și cele bolșevice” care „simplifică viața într-un mod pueril”. A fost căsătorit, dar soția l-a părăsit; are o amantă pe care n-o vede prea des. Acum, singurele lui plăceri sunt muzica – mai ales Mozart – și cărțile. A ajuns la jumătatea vieții și, când începe manuscrisul, este în pragul disperării, fiind chiar tentat să-și pună capăt zilelor cu briciul.

De ce există o incompatibilitate între lupul de stepă și lume? Fiindca lumea se-ndreaptă într-o direcție pe care el n-o poate accepta nicicum. Și are obiecții nenumărate: discursul războinic și materialismul ascendent, mentalitatea conformistă și spiritul practic burghez, filistinismul ce domină cultura, mașinile și produsele create de societatea industrială, în care presimte riscul subjugării omului. În lumea care-l înconjoară, Harry Haller își vede distruse ori zădărnicite acele principii și idealuri care până atunci i-au călăuzit viața: căutarea perfecțiunii morale și intelectuale, realizările artistice, creațiile acelor ființe superioare pe care le numește „nemuritoare”. Când privește în jur, Harry Haller vede doar prostie, vulgaritate și înstrăinare.

Dar când se observă pe sine, spectacolul nu este deloc mai stimulant; el descoperă un hău de disperare, o incapacitate radicală de a se interesa în vreun fel de lucrurile care împlinesc viețile celorlalți.

Cea care-l scoate pe Harry Haller din această criză existențială și metafizică nu este un filosof sau un preot, ci o curtezană veselă, Armanda, pe care o întâlnește într-o cârciumă, într-una din veșnicile lui plimbări nocturne. Cu fermitate și cochetării înțelepte, curtezana îl ajută să descopere – sau poate să redescopere – farmecul banalului și fericita uitare pe care ți-o oferă senzualitatea. Lupul de stepă învață să danseze dansurile la modă, să meargă la baluri, să asculte jazz și trăiește o aventură în trei, cu Armanda și cu prietena acesteia, Maria. Împreună cu ele, asistă la acel bal mascat, unde – lumea reală fiind transformată în magie și fantezie pură – trăiește bucuria și iluzia că va putea conversa cu nemuritorii. În felul acesta descoperă că marii creatori de înțelepciune și frumusețe n-au întors spatele vieții, ci și-au construit lumile admirabile printr-o sublimare amoroasă a lucrurilor mărunte care alcătuiesc, și ele, existența.

În mod paradoxal, romanul acesta – care a fost scris cu intenția de a exalta viața, arătând cât de orbi pot fi unii oameni ca Harry Haller, ajungând prizonieri ai intelectului și ai abstracțiunii, fără a avea sensul cotidianului, darul comunicării, al sociabilității și bucuria simțurilor – a devenit aproape un manual pentru sihaștri și mizantropi. La el apelează în continuare, ca la un text religios, nemulțumiții și disperații acestei lumi care, în plus, sunt sceptici în fața oricărei alte realități. Acest tip uman, pe care Hesse l-a radiografat în chip magistral, este un produs al epocii și al culturii noastre. N-a existat niciodată mai înainte, și sperăm că nu va mai exista nici în viitor, presupunând că istoria omenirii va avea un viitor.

Ar trebui oare să regretăm această denaturare a cărții pe care au provocat-o, prin lectură, cititorii ei? Nicidecum. Ce s-a întâmplat cu Lupul de stepă ne oferă mai degrabă o lecție despre acest adevăr incomod al literaturii: un romancier nu știe niciodată pentru cine lucrează. Nici cel mai rațional și mai hotărât dintre ei – iar Hesse nu face parte din această categorie – sau cel care are mania detaliului și obsesia stilului nu se poate împotrivi ca povestirile, odată ieșite din mintea lui și adoptate de un public, să capete o semnificație, să dea naștere unei mitologii ori să transmită un mesaj pe care autorul nici nu l-a prevăzut și cu care, poate, nici n-ar fi fost de acord. Un romancier poate fi dezorientat, ajungând să fie manevrat, în mod straniu, de acele forțe pe care le pune în funcțiune atunci când scrie. În singurătatea creației, el își solicită luciditatea dar și fantasmele spiritului și uneori acestea din urmă deranjează ceea ce voința ar dori să aranjeze, îi contrazic sau îi nuanțează ideile și stabilesc ordini secrete ce diferă de ordinea pe care el pretinde s-o impună povestirii sale. Dincolo de aparența rațională, orice roman conține elemente ce provin din adâncurile cele mai secrete ale personalității autorului. Creatorului absorbit în întregime de actul creației îi datorează literatura bună perenitatea: fiindcă demonii care-i urmăresc pe oameni dăinuie de regulă mai mult decât celelalte accidente din biografiile lor. Creând o fabulă pe care a vrut s-o transforme într-o amuletă împotriva pesimismului și a angoasei unei lumi ce ieșea dintr-o tragedie și trăia iminența alteia, Hermann Hesse a anticipat o imagine cu care aveau să se identifice tinerii nonconformiști ai unei societăți îmbelșugate, o jumătate de secol mai târziu.

Londra, februarie 1987

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!