poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2120 .



Dialectica lectirii la Valeriu Gherghel
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Paul Gorban ]

2006-11-17  |     | 



Dialectica lecturii la Valeriu Gherghel

În toamna anului 2005, eseistul ieșean Valeriu Gherghel, profesor asociat al Universității „Al. I. Cuza” din Iași, la Facultatea de Filozofie, a publicat la Editura Polirom din Iași cartea de eseuri „Porunca lui rabbi Akiba” cu subtitlul „Ceremonia lecturii de la sfântul Augustin la Samuel Pepys. Eseuri și autofricțiuni exegetice”.
Problema centrală a cărții este cea a lecturii. Universitarul ieșean își propune, așa cum reiese din „Avis au lecteur” (cuvântul de început al cărții), fără a abuza de un ton „înalt, oracular” sau academic, să aducă în fața contemporaneității o problemă ce ar trebui să prezinte un capitol riguros exegeților, anume istoria lecturii și a cărții așa cum este ea prezentată de la „sfântul Augustin încoace, ba chiar de la Origene”.
Dacă Gianii Vattimo, în „Sfârșitul modernității” vorbește de o nouă experiență umană, ce-a a „gândirii slabe” reprezentată în genere de criza sfârșitului secol al XIX-lea și început de secol XX, prin descoperirea teoriei nihilsmului și a dezvoltării ființei în valoare de schimb, universitarul ieșean, Valeriu Gherghel aduce odată cu apariția acestei cărți o problemă, mult râvnită atât în filosofia, cât și în literatura contemporană: aceea a postmodernismului.
Cartea de eseuri a lui Valeriu Gherghel este împărțită în patru secțiuni, fiecăreia corespunzându-i o problemă fundamentală, astfel în secțiunea I. „Tolle, lege: ia și citește!”, savantul ieșean recunoaște că a încercat mai degrabă să-și ignore „eul intim, doar presupus, printr-o strategie alambicată a divagațiilor”, împărtășind „bucuros opinia criticului Nicolae Manolescu că lectura cunoaște metamorfoze”, că „modul” nostru „de a privi textul” - în comparație cu medievalii – „este mereu altul”. „A citi altfel (iar noi citim, fără discuție, altfel decât medievalul ori cititorul postum) reprezintă, poate, a citi altceva în același. Percepția unui text depinde de vârste, de împrejurări, de vechimea scrierii etc. Lectura se schimbă pentru că lumea înseși se schimbă.” „Și noi odată cu ea” conchide autorul. Singura care rămâne aceeași, cel puțin în litera ei citită, este cartea, căreia Valeriu Gherghel îi acordă o însemnătate sacră, asemenea medievalilor, chiar dacă atitudinea vulgară și profană a postmodernității își arată în anumite ipostaze ale lecturii colții. Pentru universitar, cât și pentru cititor (oricare ar fi el) „Lectura este o gesticulație complexă și implică, mai întâi, corpul”. „Lectura este, în mod esențial, o modalitate de evaziune. Când citești, lumea devine aproape suportabilă. Nu vorbesc despre lumea din cărți, care e o lume imaginată. Vorbesc despre lumea reală, cea care face posibile lumea imaginată și lectura”. Vorbind la modul general, spune Valeriu Gherghel, „cartea, ajută să te înțelegi și să-ți exprimi mai limpede și mai complet trăirile, dar nu-ți oferă motive plauzibile pentru a alege să mori, chiar dacă te sfătuiește imperativ (sau voalat) să încerci”. De la eseu la eseu, autorul constată că se contrazice, dar tot el aduce un argument solid acestor contradicții concluzând: „contradicția din eseuri vine de la lucrul însuși și de la aspectul său lunecos și inconsistent. Se poate numi oare, în catalogul universului, ceva mai ambiguu, mai pestriț, mai ciudat decât cartea”? Astfel, „cartea este un obiect patetic prin echivocul său”.
În această secțiune, eseistul V. Gherghel face trimitere la opera lui Montaigne, Sf. Toma d'Aquino care are „o operă dictată”, Tolstoi – aupra căruia va revni pe parcursul cărții - , Cehov și mulți alții.
Valeriu Gherghel își propune să abordeze problema intimității atât la scriitor („Tolstoi nu mai are intimitate.”), cât și la cititor (aici cazul cititorului contemporan care citește oriunde, indiferent de loc sau de poziție), concluzând că „actul creativ își pierde cu totul aureola, cade în profanitate, în cenușiul cotidianului”, autorul nemainstituind lumi. Scrisul devenind o practică de artizan și coborând în stradă, poziție mult contestată de autor în partea a treia a cărții.
În partea a II-a a cărții „Lectio divina: lectura sacră” eseistul ieșean ne face părtași la sensul și atitudinea scripturală pe care o aveau medievalii în comparație cu aceea pe care o avem noi. Diferențele sun clar vizibile. Se poate vorbi în acest univers de discurs de o lectură a ceremoniei, elocvent era momentul în care creștinii se adunau și ascultau (nu citeau… doar cel „uns” avea dreptul acesta) preotul care tot el făcea exegeza în fața celorlalți, în comparație cu lectura de tip profană a civilizației târzii până în zilele noastre, unde nu preotul mai este cel care face exegeza textului sacru, ci oricine cunoaște actul cititului.
Rabbi Akiba este cel care „impune un ritual al lecturii în comun”. „Nu ai voie să citești oricând (se citește în ziua de Sabat) și oriunde (se citește în templu). Și mi ales nu ai voie să citești singur. Privirea celuilalt pironită asupra-ți impune, de îndată, o justă înțelegere a poemului” sacru (aici e vorba de Cântarea cântărilor).
Universitarul ieșean vorbește despre un egoism interior întâlnit prima oară – în forma actului de manifestare – la episcopul Ambrosius care „si-ar fi încuiat încăperea în timpul lecturii și s-ar fi izolat cu totul de curioși”. „Curioșii” vasăzică prezentau un pericol pentru liberii cugetători. Toți trebuiau să vadă adevărul scriptural la fel, fără denaturarea literei sacre. „Urmând textul Ambrosius se implică în lectura lui mai puțin, pentru a citi mai mult. Este un Don Juan al cărților, care nu a aflat încă de existența comandorului de piatră” conchide autorul. Un alt caz amintit este cel al lui M. Luther care va traduce Cartea pe înțelesul tuturor. „A citi, precizează în epistola a IX-a (care e un mic manual exegetic) Pseudo-Dionisie, semnifică a te iniția”. „Finalitatea lecturii constă așadar în tentativa de a recupera intenția autorului. Intenția e mereu aceea de a exprima un adevăr, dar într-un mod învăluit, alegoric.”, de aceea exegetul biblic, trebuie, să caute intenția sau adevărul divin în demersul lecturării Cărții (care le cuprinde pe toate celelalte, cum afirmă însuși V. Gherghel).
În secțiunea a III-a „ Mirabilia”, eseistul ieșean își propune o analiza asupra enciclopediilor, a numelor, cât și a veridicității acestora. „Cu cât o ființă este mai greu atestabilă empiric, cu atât mai amănunțit se prezintă contemplației. Ceea ce frapează, în cazul lor, este bogăția, luxurianța detaliilor. Nimic nu scapă autorilor de enciclopedii”. Aici elocvent este cazul gastrimargului descris de Aristotel, iar mai târziu de Maxim Mărturisitorul care îi va da făpturii o semnificație alegorică, spirituală. „Dacă există un nume, acest nume, întrucât este înțeles, presupune o formă, un concept mintal”. „Acestui nume trebuie să-i corespundă, în vastul repertoriu al lumii, ceva.” Pentru Valeriu Gherghel „lucrul este, în principal, o expresie vizibilă a semnificației unui nume”. De asemenea se vorbește despre Logosul mundan și cel divin, logosul interior și cel exterior, plecând de la semiologul Sf. Augustin.
Abia în ultima secțiune, „Quis est homo hic: cine este acest om?”, îl descoperi și ca persoană pe cel ce este Valeriu Gherghel, înconjurat de cărțile lui preferate, de gânduri ce nu-i dau liniște, dar care aduc certitudinea unei trăiri. Aici eseistul ieșean scrie despre vocea narativă „care nu trebuie confundată cu autorul”, despre adevărul care trebuie să fie și să rămână incontestabil literei. Autofricțiunea, ne spune ieșeanul, „răspunde și nevoii recente a postmodernului de a se scrie liber pe sine, marcând coincidența dintre cele două tipuri: al trăirii și al mărturisirii. Autofricționarul trăiește pe măsură ce se spune și devine pe măsură ce se povestește. E autor și narator în același timp. Dar nu relatează ceea ce a trăit cândva. Relatează fidel ceea ce trăiește în prezentul narațiunii”.
Iată, cel care crede într-o erotică a cuvintelor, intr-o lume care „simte în continuare nevoia unei educații sentimentale” invită cititorul de lectură adevărată la un curs de inițiere exegetică, la un curs de literatura universală, la un curs de descoperire a eului autentic, păstrând pe parcursul cărții, chiar dacă mesajul e grav, o anumită ironie față de cotidian și un umor față de el sau de mine (cititorul) părtași la lumea profană a lecturii. Singurul remediu, despre care chiar autorul vorbește, pentru cititorul cu atitudine, rămâne lumea și cultura clasică, în care cu multă dragoste se afundă și din care se împărtășește cel ce este Valeriu Gherghel.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!