Anca Anghel Novac printre crâmpeie de primăvară

Artistul e un om, un om mai puternic decât noi, cu preferințe și cu sentimente mai adânci decât noi, și - încă o dată! – nu numai că ne vom permite, dar vom socoti ca datorie a noastră să-l întrebăm ce fel de om e, să vedem ce realitate îl atrage și cum o apreciază.






La Anca Anghel Novac descoperim o acuitate neobișnuită prin excelență estetică a versului o putere de reîmprospătare a emoției, o mare putere de reprezentare, de rechemare a imaginilor, care grupându-se în jurul emoției, nu se poate exprima ca atare, are nevoie de elementul intelectual al imaginii, stil și formă în care se exteriorizeză și toate acestea poartă un nume – poezie. Poezia reprezintă pentru poetă o filozofie a stărilor sufletești. Ea percepe realitatea conform temperamentului său, dar selectează, și alege din realitate ceea ce, într-un sens sau altul, va fi expresia care o definește.

Ar fi interesant să poți vedea totul până în fundul și până în toate colțurile sufletului, dar nu e așa, eu încerc printre versul poetei doar o stare de suflet care pentru mine uneori e doar o linie dreaptă, pe când pentru ea este, o linie frântă de zeci de ori. Anca Anghel Novac își face parcă o descriere a sufletului, și mai ales, o povestire a sufletului, ea creează lumi și realități sufletești:

ne stiam la limita dintre doua lumi
un zid transparent despica cerul in doua
de-o parte era lumea orbilor care viseaza
de cealalta era lumea visului care orbeste

in oglinda era mereu o eclipsa de soare
zaboveam la coltul fiecarei miscari
de dincolo adancurile se cascau virgine
iar pasii mei se dublau adeseori

in fata unei porti interzise
ma chemam dintre cei ce nu vad
pana cand, dintr-o parte a zidului
ma trecusem de cealalta (Dincolo de cer si pamant)





În unele poeme, am încercat să pătrund în punctul cel mai secret, dar cu cât simți mai mult existența acestui secret ajungi la neputința de a-l surprinde odată. Dar cred că nici nu se poate altfel, căci aspirația noastră de a defini existența unui poet nu e altceva decât o îndrăzneală nebună de a viola secretul vieții versului:

există vieți cărora le ajunge un mit
pentru a putea răstigni anotimpuri
există sentimente ce pot îndupleca
sfinții adormiți ai fiecărei toamne
și mai știu că există iubiri despre care se spune
că nu sunt, că nu pot fi
că n-au fost niciodată

între timp au mai întârziat niște valuri
plajele s-au suprapus
și a fost seară
lumea a devenit mai albastră
la cerere sau din prea mult
toamna mi-a lepădat un prunc
ca un soldat mort ce semăna cu tine
și mai apoi cafeneaua din colț
și mai apoi întâmplări despletite ce-au luat-o razna
ca pedeapsă pentru că am întârziat
ca pedeapsă că valurile s-au spart înainte de vreme

până una alta
când pe străzi nervoase nu mai e loc de nici un moft
mi se întâmplă prea des să mă caut prin buzunare
după acele rămășițe ale unei zile
în care să-ți pot flutura o pălărie
de bun sosit, de bun rămas
de-oricum ar fi
dar ție ( Folie a deux )

Autoarea are o serie de poeme atent și frumos orchestrate, dând o plinătate expresiei, frapând prin vocabularul folosit cu multă sensibilitate. Are poeme pline de acuratețe stilistică, emoție și o strălucitoare transcriere a unui sentiment puternic. Ea este conștientă de ceea ce face în poezie, poezie care îi va lumina indiscutabil originalitatea:

s-a inventat programul cu care îți surâd, îl folosesc
programul cu care îți zâmbesc, îl salvez
programul cu care facem dragoste, îl copy & paste
și cu toate astea încă mai suntem atât de mirositori
atât de încrezători în atingeri
pământul meu de carne miroase al naibii de viu lânga tine

nu știu, poate că nu am dreptate
sau poate dreptatea mea
deși la fel de dreaptă ca și a ta
s-a născut într-o alta galaxie de cuvinte (printre pixeli cu biți în creștere)





Descoperim pe paginile cu poemele sale, la un nivel mai profund, o poetă deja formată, cu texte stilistice de bun gust purtînd amprenta feminității. Ideile sunt intuiții sensibilizate prin fantezie puse într-o lirică discursivă, proaspătă, este ca un mod de recreare a spiritului prin imagine, pornind de la enigmele interioare:

eram goi prin zăpezi
înnebunise vremea o dată cu noi
tu priveai sculpturile lui Moore
eu priveam iarna asta ce se scurgea prin oase
dar nimic nu exista cu adevărat
când eram, când nu
atunci când nu, te iubeam cel mai tare
erai cel mai urât dintre pământeni
dar erai al meu cu unghiile înfipte în carnea visului
din care mușcam (o zapadă, o sculptură și un pat)

Alteori simțirea pare o stare latentă, iar expresia o virtuozitate. Pentru Anca lumea exterioară există ca un spectacol estetic de forme și culori cu un anumit stil interior. Absolutul e în sine, de aceea aceste poeme transmit acel fior interior, scrie cu profunzime atingând idealurile artei:

mă bântuie absența ta
mai ales dimineața când soarele răsare
cu pescari ce-și aruncă cu sete năvoadele
mă bântuie tristețea noastră cu chip de fată
când pășesc pe nisipul
unde meduzele-și scuipă otrava din inima apelor
mă bântuie în fiecare zi o frică anume
precum țipatul prelung al unei egrete
cum că noi trăim prin alții
că viețile noastre sunt atingerile altora
că respirările însăși aparțin altor plămâni
că dormim în așternuturile altora
în brațele altora
deși ne suntem curând
și foarte înalt (coral negru pe o carte poștală)

Poezia ei nu se mărginește doar a se crea pe sine în cadrul limbajului, ca o lume aparte autonomă, ci participă la experiența limbajului modern, înscriindu-se astfel în cea mai deplină contemporaneitate. Poemele sale confirmă fecunditatea unui talent pentru care trăirile se transformă în vers. Vocea poemelor este distinctă, și secretul magic îl descoperi parcurgând acest univers numit: Anca Anghel Novac:

pe bulevarde poveștile de dragoste se derulau
întotdeauna, pe măsura așteptării fiecăruia
precum o înșiruire de margele pe ață
unele albe, altele mov, ale mele turcoaz
tu aveai treabă cu Joni Mitchell
ascultai Pulp și Jo Dassin cu picioarele-n ligheanul cu apă
îți fluturai pălăria când poemele nu-ți dădeau pace
pentru că așa se bănuia că versurile roiau
în capul tău de dihanie veșnic tânăra și flămândă
că erai atât de lihnit încât
cu un ochi te nășteai și cu unul mureai (o dihanie și un înger)


Efectele de sugestie țin aici de fluxul afectiv al memoriei, de temporalizarea peisajului care, devenit instrument de rezonanță, vorbește în limba lui. Suntem introduși discret într-o melodie suavă, lucrurile desfășurându-se într-o continuă orizontalitate. Putem spune că Anca este o veritabilă profesionistă, dăruindu-se poeziei, dăruire însoțită de o conștiință clarificată asupra tuturor implicațiilor lăuntrice și exterioare pe care le presupune această artă:

ca și cum ne era sete și ne-am oprit
pe o margine de lună stridențele aveau un înțeles anume
ne rotunjeam zecimal din nimic în nimic de plictiseală
perdeaua din ferestra de la etaj a zvâcnit, un bec s-a aprins
pierdeam mereu câte o secundă în plus față de alții
și acel plus ne făcea mai datornici, de neseparat
aveam o socoteala de dat iar plata devenise scadentă
ce remușcare colosală, câtă apăsare lipsită de gravitație
și cu cât înaintam mai mult setea de viață ne era mai nisipoasă
și cu cât ne însetam mai tare eram datori cu încă o întrebare
în acele momente ar fi trebuit să citim filozofie, ne-am fi salvat
acesta i-o fi rostul, ca și cum mai era ceva de întrebat
oare de ce ne-am oprit fără vlagă, fără răspuns (poem zecimal)





Cu o privire vie, sensibilă și printr-o mare voința de depășire Anca, are drept corolar dorința de a trăi integral, de a o epuiza. Destinul fiecăruia e împletit într-un sistem în care creația e permanent posibilă, când intervenția și participarea poetei la starea afectivă a poemului o lasa pe seama cititorului:

vorbește-mi de visul care ne-a îngenuncheat
biserica lui se va fi numit oricum iubire
aș vrea sa înțeleg vibrația care m-a întâmpinat
coarda ce s-a lăsat adânc sărutată
era târziu când el a descălecat și s-a oprit la mine
era un vis sticlos cu talie subțire
adulmeca perfid acele povești ce ne stăteau la pândă
el visul preferat din care m-ai ales
și-n care anotimpul a putut în sfârșit să apună (poem intim)

Poeta tinde să se contopească empatic cu lumea, transformându-se în cântec. Printr-o fericită corespondență de imagini și sunete reușește să nască frumosul pe care ni-l dăruiește nouă cu toată participarea sa afectivă. Se dovedește a fi un bun meșter cioplitor de metaforă, dăndu-i cuvântului o mare strălucire:

niciodată n-am privit mai mult spre cer
precum acolo între stânci descoperind un pescăruș cu o aripă frântă
pe Huron un tânăr indian veghea
căutându-și odihna sau poate altceva
fără îndoială există o melancolie a trecerii
există o nedefinită stare pe care începeam sa o învăț
și de care nu mă puteam desprinde
se spune că învățăm ce suntem pregătiți să învățăm
drumul mi se sfârșise acolo la mal
în așteptarea umbrei ce doream să se nască din ape (tamarac)

Prin puterea sa ea smulge lucrurilor ceea ce ele știu despre oameni și despre anumite sentimente pe care apoi cu fantezie și finețe încearcă să le dea noi contururi prin aprofundări măsurate. Vocea poetei este distinctă. Ea deține secretul magic al poezie. Totul este aici rotund și alb. Limbajul e purificat, iar metafora caută mai întotdeauna zona cea mai frumoasă a versurilor:

să-mi cânți o fantezie albastră precum o muzică de gershwin
și-atunci ai să-ți dai seama de nebunia ce zace în noi
o isterie ciudată pusă în versuri precum o carte de vizită
îmi spui că dragostea vine odată cu narcoza acestei poezii
îți spun că somnul cald de noapte bună
se trezește din somnul tău mereu de zi (pianistul)





O sintaxă poetică interesantă, ingenios elaborată, cu îngemănări tehnice preponderent moderne și îndrăznețe, dar nu lipsite de lirism. Anca prezintă o poezie în care se evidențiază siguranță în mânuirea mijloacelor de expresie. Prin proiecții vizuale, cotidianul devine un scenariu fabulos îmbrăcat în albul unei dimineți în zori:

și se făcuse o tăcere crudă cum nu s-a mai văzut
esențele se jucau de-a v-ați ascunselea în spatele cuvintelor
tu-mi răsăreai orb cu o carte în mână
ne cunoșteam de la începuturi și de încă o jumatate de veac
cu o frică de gheață îmi sugrumam zâmbetul
iubirea era dincolo de mâna mea întinsă
era mai mult decat o amprentă precum o rană nevindecată

moartea s-ar fi dorit o liniște cand uzul țipătului se pierde
dar n-a fost așa (Limită)

Viziunile autoarei sunt clădite pe elemente de experiență vizuală care țin de destinul său creator. Impulsul spre creație este dobândit prin folosirea unor metafore care subliniază virtuțiile creatoare. Cuvintele devin magice și fac din rostirea poetică un adevărat discurs. E drept că poezia poartă în ea elemente ale frumosului transpuse în stări ale sufletului, ea vine cu un fond nou, dar și cu un stil personal. Cel mai important lucru pentru cea care scrie versuri este ca ceea ce spune să-și poată găsi ecou în sufletul cititorului. Senzațiile poetice sunt adesea stranii, curioase. Limbajul folosit implică o mare densitate de sugestie, el sugerează, solicitând din plin atât sensibilitatea, intuiția artistică a cititorului cât și experiența lui de viață, spiritul de observație, cultură, capacitate asociativă, care presupune aptitudini pentru corelațiile spontane în planul imaginarului:

muntele acestei lumi sfâșiate are mai multe peșteri
iar fiecare peșteră se închină unui anume cer
și fiecare cer este premoniția unui zbor esențial
pentru că fiecare înălțare este o aripă de carne
pentru că fiecare aripă se arată mereu precum o reîntoarcere

și atunci cosmosul prin care visez că umblu
îmi va rămâne pentru un timp un haos nebotezat
pentru că nu s-a inventat apa care să-l numească
pentru că o biserica încă mai înseamnă o imensa ruptură
în seara de Ajun, în acest oraș fără timp
în care răstignirile se mai întâmplă doar accidental
pe trecerea de pietoni (ajun pe trecerea de pietoni)





Este capabilă să dea expresiei efecte de sugestie ce țin aici de fluxul afectiv al memoriei dând culori și nuanțe diverse, temporalizând peisajul care, devine instrument de rezonanță. Suntem introduși discret parcă ca într-o sala de concert, unde oamenii mistuindu-se în timp, fără neliniști, ascultă melodia versurilor:

vorbește-mi în seara asta, te rog vorbește-mi
despre grădinile acelea în care sentimentul
prețuiește mai mult decât o bucată de carne
mi-e dor de iluzia unui neadevăr
mi-e dor de minciuna unei aparențe
de strigătul frânt
de dorul despre care nu vreau să mai știi
dar vorbește-mi odată, pentru numele lui Dumnezeu
spune-mi de bine
minte-mă, minte-mă
și dă-mi arcuirea unei regăsiri ( stare de necesitate )

Cu o privire sensibilă a sufletului și voința de depășire a anumitor experiențe, ea dorește să trăiască integral și caută să transpună direct în versuri neliniștile și tensiunile interioare care formează doar material pentru inițierea meditației poetice:

într-un târziu un vis ar fi luat-o înainte
s-ar fi rostogolit lacom
ar fi ucis pe nedrept
ea zâmbea trist
se lepăda încet de cuvinte
rănile galopau desculțe care-ncotro
în sângele ce curgea
prin mai multe visuri deodată
în nopțile
în care blestemul bărbatului mut
s-ar fi lăsat sugrumat

nu mă lăsa sa țip amelie
prinde-mă și fie-ți milă de somnul acela
în care aș fi putut să-ți fiu( amelie )





Anca dansează într-o aventură a limbajului, o experiență ce se are pe sine scop și capăt. Dansul cuvintelor comunica, totuși, ceva unic și esențial despre timpul întors ca o foaie înapoi, ca o chemare de corn care sună numai și numai pentru cel iubit, amăgindu-și timpul depărtat al ispitei atât de aproape încât îl poate pipăi. Poeta se ridică în fața noastră alegând parcă în neștire un univers în care să înțeleagă esența mișcării. Poezia ei cu adevărat, dansează, are forță și grație, caută materiile sonore și tranasparente, și lasă impresia unui joc superior al spiritului:

și-atunci mă-ncred tot mai tare
că fericirea nu e decât o agonie ascunsă cu grijă
un țipăt când rece, când cald, dar dorit
o sărbătoare înroșită de umoarea prezenței în doi
azi e cu noi, mâine cu voi, niciodată peren

nu râde, mai știi
îmi spuneai că sunt bucurii care pot fi inventate
sunt nebunii, îți răspundeam, care trebuiesc bucurate
măcar o unică dată, acum nu atunci
coaja își merită oricum dezvelirea
chiar dacă iubitul ajunge să-și vânda iubita
pe-un cântec (bucurii inventate)