Vasile Munteanu

Exceptând berzele și viezurii, din frăția românului cu codrul au rămas doar rădăcinile, cărora, oricât și-au bătut capul, nici austriecii, nici suedezii nu le-au găsit vreo întrebuințare. Ceea ce,

(victorie a nimicului 2) am sperat să nu pot; uneori, cu ultimii bani – contrazicând instinctul – cumpăr o carte; călătoresc prin ea; nici măcar nu mint spunând(u-mi) că este ultima

moto: „ - Te-aș iubi dacă nu m-aș teme. - Cât de puțin te-ai teme dacă m-ai iubi.” se uită noaptea pe ferestre în case. îmi voi aminti mâine chipul criminal al lunii? primăvara nu mai

căsuța doarme învelită-n vânt și ploaie aud pași furișându-se printre narcise și mă reped la geam să le văd chipul dar nu se luminează și-am crescut în fața ochilor e doar perete odinioară alb

nu se vede când poftesc ceva mă transform în animal mai mult sânge – al meu al prăzii la un moment dat nu mai contează – mai de neoprit sunt îmi ies din piele forța brută comprimă aerul

între albe singurul negru / nebunul între negre singurul alb / nebunul pana păsării înmuiată-n cerneală rotește adevărul pe cerul științelor albe de ce? propovăduiești iubirea aproapelui

țin mâna ei în mâna mea și nu nu mai vreau să-i las a lepăda deasupra pământ priveghiul lor m-a învățat ipocrizia purtau doliu plângeau nimeni nu iubea pe nimeni era un câmp deschis și

în anul 45 al mamei bunavestire nu avea cum să fie bună un bărbat stătea să plece un altul să vină iar ea aștepta cu prostia specifică femeii apocalipsa de aceea rătăcirea mea prin lume e

mă voi vindeca de voi ca de bârfă voi trafica emoții idei carne vie încât voi strânge suficienți bani să achit o călătorie dus oriunde în cosmos nebunii ar putea depune mărturie nimic

prietenul căruia să-i mărturisesc orice fără să mă judec fără să mă sinucid fără să-mi pese că din când în când sunt coleric și să mă privesc cu aceeași devoțiune când îmi fut un picior în

botezuri școli nunți trudă și odihnă intermitente boli iar la final înmormântare veni-va ziua? când vom da șpagă chiar pentru-nviere e vreun folos? în cel încărunțit ce altuia de vreun

de păi ce când mari uitați ajungeți singurele izvoare jurarea fără făcută vostru somnului stinse sunteți eroii luminii viitorul așteaptă pat sub din jucărie lepădați mână de arma uitați nu

îmi era străin purtam întotdeauna hainele celor mari despre care nu se mai auzea niciodată aș fi vrut să nu se schimbe nimic să mă doară de parcă aș fi murit și continuam să știu despre mine

o noapte-ntreagă m-am gândit: ce să-ți urez ?! să pun sinceritatea gaj și să nu se-mplinească?! nu e destul această dimineață-n care pomii te vor întâmpina cu flori în pragul

urare de 1 parfum și poezie-ascund bulbi neștiuți sub mari troiene. abia de tulbură-acest vers minunea că mai este vreme de flori cuminți și delicate, turnate în zăpezi cum numai

în orice librărie există o carte ce nu atrage pe nimeni deși s-ar putea să conțină mai mult adevăr între neinspiratele coperte pe măsură ce anii trec fără a fi returnată își schimbă permanent

mă uit la știri și regret acordurile de pace războiul e singura șansă a omului de a se schimba cu adevărat bunica mea e foametea din ’21 care i-a gonit pe ai mamei în Basarabia mamă

marile furtuni se nasc nu din adâncimea oceanului ci din aburul său mi-ar fi plăcut să adorm cu astfel de cugetări șoptite sfătos și baritonal dar eu nu am amintiri despre nici un bărbat

îți e mai bine aici sub neonul chior te simți ca în biserică mâine nu voi avea bani de xerox – îți zici și berea ți se pare și mai bună lângă ciorba aceasta în care nu ai pus decât apă –

pentru fiecare dintre noi există un anotimp de neuitat la sfârșitul căruia regina nopții așteaptă cu girofarul pornit lângă o cișmea cu apă aproape potabilă din care beau sticleții cu ochi răi