nu mai am mâini de ceva vreme
nici picioare
sau coaste sau viitor
ci numai imaginea lor
mă încredințează că respir
cu aceeași forță
cu care miliarde de oameni se luptă să trăiască
și dacă
acolo
pruncii erau uciși
carnea lor mărunțită
era lăsată la soare
apoi fumată la colțurile străzilor
acolo
pașii celor drepți ardeau nevăzuți
iar cei care ajungeau la malul Sodomei
nenorocirea asta de a exista ferestre
nu înseamnă nimic
când ascult pianul violent și monstruos
al lui Bartok
nu mai am ochi
guri imense de soprană țășnesc în sticlele ferestrelor
miros vântul
sunt beat și sincer nu-mi
mai pasă nici de tatăl nici de fiul
și nu mai încerc să-l înțeleg
pe dumnezeu
pentru că mă doare capul
nu știu sigur dacă
e de la sticlele de Krepkaya
pe care
mi-am ridicat brațul
și privirea
în aer
s-au zvârcolit păsările
și clădirile atârnau
cu susul în jos
ca niște țurțuri
picurau
sfâșietor
prunci străpunși în șoaptă
cu corzile
„Gastronomia este arta de a folosi hrana pentru a crea fericirea.”
Theodore Zeldin
Seara înaintează printre blocurile de la periferie. Învăluie cartierul Montparnasse, se înghesuie
I
am impresia că
serile de toamnă ard
demoni albaștri răcnesc în măruntaiele nopților
ne auzim glasurile galopând în depărtări
și-s atât de înfrigurate atingerile
încât ne uităm
I
Stăteam în câmp, în spatele fermei dărăpănate,
Unde acoperișul din lemn mucegăit cânta,
Vibra prin toate fasciculele care îl alcătuiau,
La fiecare atingere, la orice răsuflare.
Vibrația
toată lumea înțelege asta
zâmbesc de parcă nu s-ar fi întâmplat niciodată nimic
sau plâng
când toate faptele le sar înainte
precum peștele spadă din „bătrânul și marea”
nimeni nu poate sări
viața mea de până acum e o metaforă
și nu mai contează decât ce va fi
am cea mai nebună poftă de râs traversând podul Viilor
la ora 9 seara
printr-un întuneric deplin
nu-mi mai înțeleg
podul de deasupra râului nu ar trăi fără oamenii care îl traversează
și fără apa care curge pe sub pântecele său alb
mi-a spus bătrâna care cerșea în stația de autobuz, rezemată
de-o salcie
de trei zile am tot urcat scările ruginite ale podului de peste calea ferată
din spatele stației de autobuz
pentru că mi-e mai ușor să înțeleg modestia oamenilor care cred
că pot trece ușor
eram toți așezați de jur împrejurul prăpastiei
ca o amintire din copilărie
ghemuiți,
atât de mulți
și așa de singuri.
am aruncat o piatră limpede
peste ani,
din vârful unui munte
așezarea la masă asemenea unui uriaș în liniștea mării
corăbii pustii pe chei
pânze albe fluturând în neant, cu colțurile rupte
azvârlite printre umbre dense și fumurii
ale unor aripi
înaintam încet de-a lungul străzii, printre cei mai melancolici
copaci pe care i-am văzut vreodată
aerul se risipea și în spatele meu nordul și sudul se sărutau
fără sunet și fără dragoste
azi noapte a nins
peste pantofii în care am învățat să merg
în care m-am îndrăgostit pentru prima oară
& am decis că la maturitate
îmi voi schimba numele
am fost naiv să cred că timpul
sunt genul de om care uită
să-și amintească din când în când
că trandafirii care înfloresc la sfârșit de primăvară
nu sunt nimic altceva
decât imagini în oglindă ale sentimentelor mele
în dimineața aia timpul și-a permis
să clipească
cireșii și-au lepădat florile
luate de vânt și azvârlite undeva departe,
în spatele munților imenși, de piatră
soarele a întârziat câteva
eu sunt în vârful unei stânci,
tu, vârful unei alte stânci în liniște
ne arcuim aripile noastre circulare
și trupurile obtuze și ne azvârlim în aer
ca două săgeți, ca două respirații calde,
Prin parbriz toate lucrurile par construite haotic, păstrând însă forma, dar pline de o
forță dementă, înnebunitoare – în mașină e liniște, numai eu, cu brelocul meu Donald Duck
atârnând de
I
așteptam apusul îmbrăcat într-un tricou alb și larg,
îngenuncheat pe o insulă la marginea străzii
eram aproape de moarte acolo – vântul
mă arunca în larg, o răcoare dementă pe
- Ne rupem din pulsul păsării plutitoare.
- Vai! Nu! Poate din pulsul zborului.
- Și alergăm prin vena sucită după spirit
Ah!
și alergăm prin vena ei sucită după spirit.
- Ba
Voi săpa cu primele trei degete
De la mâna dreaptă
O gaură-n carne și voi planta
Acolo un măr.
Într-unul din merele sale
Voi săpa cu dinții o groapă,
Iar Adam se va ridica de acolo
Eu sunt ochiul viziunii mele
ca un vierme de pământ.
Tu ești ochiul viziunii tale
ca o înecare-n sunt.
Vizuina dinților mi se retrage-n dinți
și dinții în carnea mea cea mai tare.
Rămâne limba