Toader Ionut Daniel

nu mai am mâini de ceva vreme nici picioare sau coaste sau viitor ci numai imaginea lor mă încredințează că respir cu aceeași forță cu care miliarde de oameni se luptă să trăiască și dacă

acolo pruncii erau uciși carnea lor mărunțită era lăsată la soare apoi fumată la colțurile străzilor acolo pașii celor drepți ardeau nevăzuți iar cei care ajungeau la malul Sodomei

nenorocirea asta de a exista ferestre nu înseamnă nimic când ascult pianul violent și monstruos al lui Bartok nu mai am ochi guri imense de soprană țășnesc în sticlele ferestrelor miros vântul

sunt beat și sincer nu-mi mai pasă nici de tatăl nici de fiul și nu mai încerc să-l înțeleg pe dumnezeu pentru că mă doare capul nu știu sigur dacă e de la sticlele de Krepkaya pe care

mi-am ridicat brațul și privirea în aer s-au zvârcolit păsările și clădirile atârnau cu susul în jos ca niște țurțuri picurau sfâșietor prunci străpunși în șoaptă cu corzile

„Gastronomia este arta de a folosi hrana pentru a crea fericirea.” Theodore Zeldin Seara înaintează printre blocurile de la periferie. Învăluie cartierul Montparnasse, se înghesuie

I am impresia că serile de toamnă ard demoni albaștri răcnesc în măruntaiele nopților ne auzim glasurile galopând în depărtări și-s atât de înfrigurate atingerile încât ne uităm

I Stăteam în câmp, în spatele fermei dărăpănate, Unde acoperișul din lemn mucegăit cânta, Vibra prin toate fasciculele care îl alcătuiau, La fiecare atingere, la orice răsuflare. Vibrația

toată lumea înțelege asta zâmbesc de parcă nu s-ar fi întâmplat niciodată nimic sau plâng când toate faptele le sar înainte precum peștele spadă din „bătrânul și marea” nimeni nu poate sări

viața mea de până acum e o metaforă și nu mai contează decât ce va fi am cea mai nebună poftă de râs traversând podul Viilor la ora 9 seara printr-un întuneric deplin nu-mi mai înțeleg

podul de deasupra râului nu ar trăi fără oamenii care îl traversează și fără apa care curge pe sub pântecele său alb mi-a spus bătrâna care cerșea în stația de autobuz, rezemată de-o salcie

de trei zile am tot urcat scările ruginite ale podului de peste calea ferată din spatele stației de autobuz pentru că mi-e mai ușor să înțeleg modestia oamenilor care cred că pot trece ușor

eram toți așezați de jur împrejurul prăpastiei ca o amintire din copilărie ghemuiți, atât de mulți și așa de singuri. am aruncat o piatră limpede peste ani, din vârful unui munte

înaintam încet de-a lungul străzii, printre cei mai melancolici copaci pe care i-am văzut vreodată aerul se risipea și în spatele meu nordul și sudul se sărutau fără sunet și fără dragoste

azi noapte a nins peste pantofii în care am învățat să merg în care m-am îndrăgostit pentru prima oară & am decis că la maturitate îmi voi schimba numele am fost naiv să cred că timpul

sunt genul de om care uită să-și amintească din când în când că trandafirii care înfloresc la sfârșit de primăvară nu sunt nimic altceva decât imagini în oglindă ale sentimentelor mele

în dimineața aia timpul și-a permis să clipească cireșii și-au lepădat florile luate de vânt și azvârlite undeva departe, în spatele munților imenși, de piatră soarele a întârziat câteva

eu sunt în vârful unei stânci, tu, vârful unei alte stânci în liniște ne arcuim aripile noastre circulare și trupurile obtuze și ne azvârlim în aer ca două săgeți, ca două respirații calde,

Prin parbriz toate lucrurile par construite haotic, păstrând însă forma, dar pline de o forță dementă, înnebunitoare – în mașină e liniște, numai eu, cu brelocul meu Donald Duck atârnând de

- Ne rupem din pulsul păsării plutitoare. - Vai! Nu! Poate din pulsul zborului. - Și alergăm prin vena sucită după spirit Ah! și alergăm prin vena ei sucită după spirit. - Ba