gândul slut fuge
din oglindă
clipele zboară ca un stol
de păsări se
îndepărtează în mine
ducând în cioc fragmente de
amintiri
un fum atârnă de realitate
abur desprins dintre
cuvinte
mi se
desprind din soare
raza de dorință
doresc din soare
să moară o suferință
sufăr de viață
și mă înghite timpul
răstimpul
zbateri arderi aruncate
în abisul gândului
pământului
udat cu
am adormit
în coliba visului
norii negrii
nechează pe cer
se fugăresc
se alungesc
se coagulează din
stele frânturi de
speranță
își preling lumina
peste fața mea
adormită pe umărul
nopții
tu cauți un
vapoarele nopții
transportă clandestin visuri
sub frunțile clipelor
voi planta stele
printre apele verzi
ale tăcerii
așteptări rupte
peticite
îmi cade umbra în
brațele întunericului
sâmburi
pe sub plopii gândului
curg tristeți rătăcitoare
eu visez stele
de care să-mi agăț
noaptea
norii vieții se aplecă
spre mine și-mi picură
șoapte
chemări spre mâine
alunecări spre ieri
mă
vreau să-mi deschid
timpul
să-mi așez păsările
pe creștetul orei
fug zăpăcite pantere
agățând între ghiare
întunericul
explorez ancestrale
chemări
pe urmele vieții
care aleargă
tristețea ținută în cușcă
latră lugubru
eu plâng cu tăceri
care se rostogolesc pe
față
alunecă în întuneric
tristețea latră
eu plâng
undeva prin mine
circulă zilele
se fugăresc
doar
mi-am sfărâmat amintirile
cu sufletul stelelor
migrând
cu miezul cuvintelor
plângând
păsări rup norii cu ciocul
îmi întind o
aripă până la vis
îmi întind un vis
până la aripă
dar visul din
copacul învelit în alb
albul căzut în gri
peisajul demolat
copacul smuls și
aruncat în
vâltoarea anotimpului
eu cutreier viața
pe o bicicletă fără
roți
alerg fără picioare
plâng fără
eu cuprind dimineața
cu ochiul clipei
soarele mă îmbrățișează
cu o rază ruptă
tai orizontul cu
cuțitul cuvintelor
norii se prăbușesc în
brațele vieții
sunt o piatră căzută
în adâncuri
de ce
deschid fereastra vieții
să intre timpul
ca o fantomă
cărând viitorul în
brațe
deschid brațele
să cuprind gândul îngălbenit
de toamnă ca o frunză
aproape moartă
puțin vie
deschid ochii
mi-am lepădat clipele
în foamea de viață
dimineața îmi curgea
printre degete
nu puteam reține
nimic din lucrurile
trecânde curgânde
plângânde
din piatră îmi erau
cuvintele
cădeau ca
stau de veghe
îmi număr lacrimile
ca pe boabele de struguri
care-mi hrănesc gândurile
trupul meu cioplit din
lacrimi este clădit pe
singurătate
cărămizi înghesuite în
inimă pe care
se înalță
tristețea îmi înfășoară
seara
plouă cu suflete ude
caii întunericului nechează
îmi adun clipele
risipite pe strada nopții
viitorul își deșartă
iluziile
cotrobăi prin mine
căutând ceva cu
toamna își picură
tristețea
cerul este o sită
prin care curg visuri
copacii își leapădă
haina de frunze
tremură goi sub biciul
vântului
angoase bântuie pe
străzi pustii
mă ascund în
camera își pipăie
pereții în căutarea unei
spărturi prin care să se
reverse
scaunele fug
picioarele se împiedică
se împleticesc
masa solemnă își
mănâncă farfuriile
patul doarme tolănit
pe
din colțul meu de
timp curg diminețile
cafeaua se prelinge
pe pereții zilei
spânzur fără îndurare
viața de crengile
cuvintelor
totul începe cu azi
continuă cu mâine
și se pierde în ieri
azi
cuvintele curg ca un
râu spre tine
îți îneacă suspinul
îmi îmbrac neputința
cu un trup de carne
prin care călătoresc visuri
ca niște trenuri pe
șine de sânge
iau pietre și arunc
în
toamna care nu vine
pentru că a uitat
de mine
cum stau agățată în
cuiul timpului ca
o hartă cu indicații
spre ieri
trecutul mă năpădește ca
buruienile
îmi invadează viața
toamna care nu
lumină deșănțată
dansând pe pereți
umbre descompuse prelinse
prin fisurile vieții
scepticism șters cu
buretele
iubirea se dezlănțuie
se clatină beată
dansează lasciv în
adâncul inimii
ce
el este actor pe
scena vieții
eu eroina din fața
scenei
i se prelingeau
lacrimi peste lacrimi
peste visuri
printre visuri
rolul dramatic
am înțeles eu
apoi i se
prelingeau zâmbete
peste
solemn
un ceremonial al
durerii
se mușcă din carnea
tristeții
se suge sângele din
stele până
cad golite
se rupe scoarța de
pe trupul copacului
până țipă jupuit
se aruncă cu cuvinte
de
azvârl cu soare
peste chipul tău
mă privești din spatele
norilor
ochii tăi corăbii
care călătoresc prin
marea trupului meu
oprești în portul
inimii iar eu
nu te mai las să pleci
azvârl cu
plouă cu lacrimi în
inimă
mă voi îneca în propria
suferință
tu ai plecat demolându-mi
lumea
crâncenă luptă cu trecutul
care înjunghie prezentul
viitorul ca un pod
întins între noi
se