Diana Caragiu

bârna ce-ți traversează ochiul adevărul ce stă în cumpănă pe ea și cocoșul în șpagat perfect spânzurând arginți de incisivii unui cui bătut la cap până când floarea a sângerat și a

din piept iți cresc crini, îmi culc urechea pe ei mama îmi spune că trebuie să fiu pregătită, toți murim și ochii mei plouă după o lungă secetă necuvântul își înmoaie un deget în albia

o melodie îmi dă târcoale, mă trage de fustă ce copil se-oprește și întreabă viața despre mine ea nu știe ce să-i răspundă închide ochii și se dă-n leagăn până la cer adevărul se miră de

dacă din cosmos cineva ne-ar surprinde linia frântă a pașilor ar rămâne uimit cât de mult aduce cu noi desenul ei complicat iei de pe jos pasărea învelită în aripi pe ochii ei stinși omul de

ne iubeam într-o limbă perfectă cât vedeam cu ochii numai salivă ce înghesuială mușcam din apus cu poftă, ca dintr-un măr mult prea copt tu îmi spuneai că sunt frumoasă eu nu mă vedeam, mergeam

M-a atins noaptea pe umăr: Ca o lună plină era, M-am scuturat iute Și ea s-a schimbat în zi. Am colindat orașul, Mi-au zâmbit cunoscuți, Cu subînțeles mi-au dat mâna Fără să spună vreun

câta plămânul, strigă trubadurul dând cu drujba de pământ nu sunt romantic sunt nervos pe tristețea mea se leagănă coerența discursului Rosinantei iar flituiala ei mă bate pe umăr

un dinte de lapte c-o dorință înfiptă în cap aruncat peste o casă nu s-a spart niciun geam nu m-a certat mama vrabia din mână visează cu ciocul în pene plânsu a coborât să se vadă cu râsu doi

ce frumos se întinde peste noi Moartea clipește des vinovată și nevrotică așa trece Viața pe drumul spre mine o văd cum se pierde în bluza ei roz, cu fustă pepită și pantofii mamei absentă

o capră îmi mănâncă din palme se uită la mine mestecând flori mărunte de câmp eu calc desculță prin băltoace îmi văd chipul și sar de pe un picior pe altul vântul mă ia de gulerul brodat

uneori adorm în cădere așa durerea se pierde undeva în pământ cum iese aburul printr-o fereastră deschisă, iar tu rostogolești în tine o picătură de sange contaminata de fericire are fața

ne frunzărește toamna la un pahar cu vin și creierul de babuin gustat la Mon Jardin „je m’en fiche”, gândi histamina din colțul tavernei în timp ce schimbă placa gramofonului: „ai în ochi

e tot o rană, e pescărușul adormit lovind ușa zorilor – și nu fi necredincios viața trece prin coapsa lui amintindu-ți cum te-ai născut neîntrebat țipând fără glas ca un acrobat la trapez

e atâta liniște în mine de-mi aud clipocitul sângelui în care mi se scaldă toți adormiții neamului din când în când, ei mi se-așază pe mal și-mi cântă un cântec de leagăn un fel de „taci cu mama,

ziua s-a scuturat după ce-am țesălat-o pentru o nouă cursă fereastra deschisă cu vălul tras pe ochi ne privește îngrijorată eu n-am să plec, spun eu sunt eu tu poți să potcovești un

să treacă și noaptea asta, să nu se arunce în aer să vină apoi roua în șosete căscate așa ne ascultam închide ultimul vers, îndeasă cuvinte în gaura cheii e curent de la sârma ghimpată în care

îmi încordez ochiul și trag la întâmplare musca, țipă cineva trageți cărarea mai pe dreapta pe vârtej acolo se va construi prima întrebare răspunsul vine întins poartă chipiu soldățesc,

la stinghia patului un purice sare în L la stinghia mea o tură atât a fost ș’apoi o noapte pestriță gustul genunchilor juliți pe limba pământului peste care un șiret se dezleagă din

ziua de ieri îmbrăcată în ziua de azi rătăcește pe străzile unui oarecare mâine degeaba îți tai călcâiul pantoful ăsta nu-i pentru tine cum nici paharul acesta pe care n-ai să-l bei până la

jale la fluierul piciorului un zâmbet ațipit tresare în rictus un minut mai târziu se ridică și strigă bis! bravooooo! se caută de boi, nu-i găsește leșină

dă-te jos din vis nu sunt coapte copt e doar amarul din ochi din care faci dulceață toamna furnică să fie în cămara amurgului se făcea cămașa vărgată trasă peste soare cu dinții apuci

întotdeauna mi-au plăcut lucrurile limpezi care ștrengărește te prind de mână la colțul străzii și-ți spun: te poți vedea în mine și eu în tine să ne facem inimile prag bun de șters picioarele

la adăpostul ei dincolo de varga fricii niciodată nu m-am văzut mergând cu ochii închiși pe străzile țuguiate nici pe voi nu v-am văzut doar gura cerului căscată deasupra mea saliva și mă

geană pe geană încă o clipă în galopul cailor abandonându-și călăreții la vremea amurgului pulsul meu târându-se în țărână adulmecă timpul se apropie dar încă nu-i simt copita în