Ottilia Ardeleanu

Toamna târziu pașii nu se mai recunosc de foșnetul covorului de frunze în curând în căderea lor molcomă ne vor acoperi sentimentele

-Alo, bună dimineața, ce faci, fată? O să-ți dau o bătaie! -Alo, bună, muncesc de dis-de-dimineață, ca femeia. Dar de ce să mă bați? Nu ai covoare? -Păi nu se zice așa. Se zice: muncesc ca omu'!

un început lichid pare să spele treptele societății picurii șușotesc pe la ferestre același subiect cotidian negurile se ridică lenevos dezbracă locuințele de pijamalele unui ieri se întind și

viața e un podeț din șipci peste o apă mare și albastră de poți să scrii cu ea orice îți trece prin minte nu-i vezi capătul furtunile se năpustesc uneori câte-o șipcă e luată de val chiar mai

Saitul acesta nu este al cuiva, este al tuturor celor care vin aici, din proprie dorință. Nu vreau să vorbesc de reguli, nici măcar de principii, ci doar de acel prietenesc tandem scriitor-cititor,

de câte ori mă împresoară vreo tristețe intrând în trupul meu să se odihnească precum o cârtiță revăd chipul lui Christos care le întrece pe toate ale lumii atunci toți ghimpii de pe tâmplele

plouă de zile bune plouă ca în macondo plouă și nu dau de Dumnezeu mi-am pus o pelerină și am ieșit nimeni pe drum totuși în pustiu Îl simțeam m-a tras de mână când să trec linia de tramvai fără

pescărușii au înțeles mai bine azi unul singur a planat nici măcar nu a scos țipătul acela tăios a dat ocol turlei poate că sfinții de pe pereți s-au închinat pe alee tineri fumează își privesc

de azi voi fuma curcubeie îmi voi dori ploile lumea se va feri de privirile mele fulgere vor prevesti al nu știu câtelea potop voi obliga toamna cu un creion la tâmplă să dezbrace haina de piele

disperat un țânțar deliberat m-a pișcat în mai multe locuri pe unde m-ai sărutat încifrat cu un aer înțepat și nici măcar nu știu dacă avea acul sterilizat

nume de pământ nu zodie spongios bogat vegetal descompus și motiv de combustibil natural depozit organic îți zic zeitate nu pe acest teritoriu te afli acum ci unde miroase a reavăn ceva din tine

totul începe de la cuvânt izbucnești te aprinzi faci vâlvătăi pe care niciun potop de iertări nu le mai poate stinge ți-am simțit urletele de departe dar nu m-am ferit păreau ziduri aruncătoare de

când ai început să smulgi șerpii din păr să-i arunci cu o cruzime pe care nicio pereche de ochi nu o fulgeră și când din gura ta dinții ca pietrele scuipau vorbele încât niciun dicționar nu ar fi

sufletul mi se rupe ca o sfoară putrezită când toate se pun în spinarea fragedă a copiilor gingășia lor de ghiocei nu mai mișcă mințile otrăvite de fală să fii plăpând nevinovat că iubirea te-a adus

înainte să expire lumea să ne iubim pe poezie punct ro codificat să tragem pe limbă mierea ursului să fim caii-putere a unei busculade absurde să acordăm alegorii în carnavaluri cât mai dezbrăcate de

am făcut pentru tine acele lucruri când lumina te lovește în raiduri nu aveam adăpost prea mare inima era de ajuns pe străzi sângele unui apus infantil în ghearele ulilor norii ștergeau orice

toată lumea absoarbe energia mea aș putea să dau nenumărate exemple dar nu e despre asta mai degrabă de conflictele între generații literaturi iubiri toate au același nivel de zahăr în sângele