Virgil Gheorghiu

Muzicieni de modă veche Înțepeniți în veacul viu, Că noul nu-i pentru ureche Þinut-ați predici în pustiu. În demodări n-aveți pereche Doar cei

E lângă tine tot stângaciul și răul școlar Schimbând cufărul savant pentru șindrilă, Răsturnător de călimări pe uniforma nouă Și prin zăvoaie la

Fug miriapozi de sânge sub abator din lunci, Și se închid pe ospicii zăbrele de neguri calmante; Astrele veseliei răsar în restaurante, Un halo de

Un vis îmi arată pe unde-mi fug anii, Pe unde-mi fug anii, că zilele scad. Tâlhara pădure cu frunză rotundă Îmi fură telurica vreme sub

Înalță-te, poete, păstrând cu tine lestul! La-nsingurări de noapte, fii comandant vegherii! Îmbrățișarea lumii, privirile și gestul, Cu-asprimea

Orele mele de studiu, Ascult căderea voastră de fluturi obosiți În cufărul linșat de-un continent. Printre păsări tăcute, adormind lângă

I Dacă zăpezile florilor ni s-or cerni vreodată În amurguri de clape adâncite Ca ochii defuncți în orbite, Vom recunoaște amintirea de amară

Te-ai imprimat în suflet ca-n clișeu Portret de Evă vinovată Alungată Din grădini de Elizeu. Te-ai imprimat iubită, Fină și

Azi-noapte prin pălălai de crânguri poticnea Vânat fugărit, inima. Pe bălți de friguri în urechi dansau sate negre, Ca o săgeată-nfiptă patul

Simt la fel rotirea-n unisonul orii, Numai bucuria-i cu altă durată; Florii busuioace de la sânul horii, O să-i vină rândul să mi-o cânt

Lucra Manole meșterul cu trudă Și fără spor la zidul legendar, Că-n faptul nopții, piatra de sub var Smintea din loc cu tencuiala udă. Dar n-a

O agrafă din neștiut sări pe trepte, Și o zi cu aroma unui declin de stamine Se despletește-n dansul amintirilor: Rondul mister al trupului,

Alb crește-n alcooluri un nenufăr de bec. Ni-s creștetele două pe o tipsie duse; mâini cu fluiditate de balerine ruse între butelii joacă melodic

Văzui cândva la Praga-n zoologicul său parc, Cumplită pasăre exotică, Necruțătoare cu-ai grânarelor dușmani. În pas mărunt, fugeau în rond de

Mamă, Cum să laud și să plâng tinerețea ta Care a învățat un oraș întreg să scrie și să citească? Pașii tăi osteneau Scăldați ca pentru moarte

Fiorii, caravană însetată Osteniți s-apropie de fluviul sfânt al mâinilor. Cresc visurile ca-n minunea pâinilor, Așteptând chemarea:

Nume limpid ca un lac elvețian Nu-mi vei flutura pe buze voaluri de răcoare Să le vântur în spume La soare, la lume Ori literele-n voce să-mi fie

A fost biplan de înălțime, La pensie de astăzi iese; Ajunse bar pentru mulțime Umplut cu scaune și mese. Vibra sub pași de stewardese Și-l

Cimentați noroaie, iasme amputate Luând miezul lumii ucenic pe spate! Focul vechi e scârnav, prin el trecem ghem; Bolovanii umbrei, ulii de

Provincii țesătoare de grădini, Erați oarbe de incendiul de roade, Când la debarcadere nupțiale În amiază de poduri Ancoram adolescența

Furtunile tund arborii chilug Că-și spune veștedul noiembrie vrerea. Livezile le-a-ncețoșat vederea Să n-afle câtătoarele cum fug. Lumina

Când oamenii tari și tăcuți ai lumilor viitoare Vor întâlni semnele acestea de azur, Întâia lor tristețe Va luneca de-a lungul rândurilor mele Ca

Codrii românești Scutură frunza pe trenuri, Și brumele șesului vin pe fanare. Semnale melancolice Cântă cantoanele, Gările galbene Cu

Toamnă cum sapi în frunze fiorduri Și chinui în crepuscule soarele pe ruguri. Încoronorezi prin păduri zeii cu struguri Când speenul și lectura

Visările pământului în miezul nopților, Buton de sonerie galactică atinge Și ziua următoare rulanta scenă schimbă. Copil al scormonirii, cu

Pământul și-a împrospătat beteala Și ca un faun s-a lungit la umbra lui... E obosit. Pe ochi i se abate picoteala Să nu adoarmă-i face vânt un

Catarg de vis târăsc prin humă. Nici zbor, nici aruncări de pumă, Ca stoluri pe un obelisc Cuvinte vin, precum veneau Pe fruntea sfântului

Lucrară luni întregi calculatoare, Și neuronii vieții înțelepte. La stele, prin deschidere de trepte S-ajungă cosmonava călătoare. Examinând

Te aud cum vii ninsoare a mâinilor Cu dimineți furate în brățări, Izvor spre căutătorul fântânilor Sunând ca mugurii în așteptări. În sicriu de

(...) Vârful sânilor scade ca sonerii de vile uitate Nimeni nu ajunge stânca de vultur a suferinței voastre Rochii se încrețesc ca pânze în

În somnul de amiază dăruit Pe mine se preumblă o suflare, Roi de furnici și de zumzuitoare Ca peste-un trunchi de culme prăbușit. La deșteptări

Acum ni-s ochii afluenți, Și-n golf de piepturi cresc mareele vieții. Aleargă seva bucuriei către culmi Prin bezna tulpinelor noastre

În coborârea de ucis orgoliu, Din litieră fierbinte-n sandale, Crini se trezesc în toate lumile solare Cu deschideri ovale de brațe și

În fulguirea deasă, amorții. Pândeam cum pier ale luminii tâlcuri. Bacantelor, silvani înalți, în pâlcuri, Le împărțeau din poame aurii. Strâns

Locomotiva din șezutul trenului Ceinture pompează vagonul meu spre Port-Royal. Fir de telefon liniază ferestrele care falșifică galbeni de lumină

De jos în sus cum mi-este obiceiul, Am început atent să mă privesc. Vreau să mai aflu când mă alungesc Dacă mai sunt la pipăit ca

Să plângem patul de flăcări, rozele de culcare Azi răsfoite cu pasiuni de ierbare. O singură arșiță unui poetic orgoliu; Haitul stelelor ni se

Părinții mei, mângâiați-vă, părinții mei, Fiul din lumina lămpii A trecut gardul viu al codrilor La divinități, S-a-ncoronat demult cu stelele de

Toamnă cum sapi în frunze fiorduri Și chinui în crepuscule soarele pe ruguri. Încoronorezi prin păduri zeii cu struguri Când speenul și lectura

Lucra Manole meșterul cu trudă Și fără spor la zidul legendar, Că-n faptul nopții, piatra de sub var Smintea din loc cu tencuiala udă. Dar

Înalță-te, poete, păstrând cu tine lestul! La-nsingurări de noapte, fii comandant vegherii! Îmbrățișarea lumii, privirile și gestul, Cu-asprimea

Când oamenii tari și tăcuți ai lumilor viitoare Vor întâlni semnele acestea de azur, Întâia lor tristețe Va luneca de-a lungul rândurilor mele Ca