Salvatore Quasimodo

E come potevamo noi cantare con il piede straniero sopra il cuore, fra i morti abbandonati nelle piazze sull\'erba dura di ghiaccio, al

O altă oră cade: deschisă în stea o coajă de banană trăiește pe fluviu. Tunetul unui concasor care macină pietriș în cală, lângă barcazuri

L’intelligenza, la morte, il sogno negano la speranza. In questa notte a Brasov nei Carpazi, fra alberi non miei cerco nel tempo una donna

fiicei mele Insule unde am locuit verzi pe mări imobile. De alge arse, de fosile marine plajele unde aleargă în dragoste cai de lună și de

Tu nu mă mai aștepți cu inima josnică a orologiului. Nu contează dacă deschizi sau scrutezi dezolarea : rămân ore aspre, pârjolite, cu bătaie de

In alto c’è un pino distorto sta intento ed ascolta l’abisso col fusto piegato a balestra. Rifugio d’uccelli notturni, nell’ora più

Aici departe de toți, soarele bate pe părul tău și-i reaprinde mierea, și pe noi vii ne-amintește din arbustul lui ultimul greier al verii, și

De mai multe nopți se-aude încă marea, ușoară, în sus și în jos, pe plajele netede. Ecou al unui glas închis în minte care urcă din timp; și

Tu râzi că mă descărnez pe silabe și curbez ceruri și culmi, albastru gard viu în jurul meu, și foșnet de ulmi și voci de ape neliniștite; că

Luna roșie, vântul, culoarea ta de femeie din Nord, întinderea de zăpadă... Inima mea e-acum pe-aceste pajiști în aceste ape înnorate de

E poate un semn adevărat al vieții: copii în jurul meu dansează cu ușoare mișcări de cap un joc de cadențe și de glasuri de-a lungul

Fiecare stă singur pe inima pământului atins de o rază de soare: și deodată e seară.

Îți citesc dulci versuri dintr-un antic, și vorbele născute printre vii, corturile, pe malul fluviilor de pământuri din est, cât de lugubre

Adesea un râu iradiază astre solemne, stupi de sulf se leagănă deasupra capului meu. Timp de albine: iar mierea este în gâtul meu

Nu voi ști nimic despre viața mea, obscur monoton sânge. Nu voi ști pe cine iubeam, pe cine iubesc, acum când strâns, redus la membrele

S-a sfârșit noaptea iar luna se topește lent în senin, apune în canale. E-atât de viu septembrie în țara aceasta de câmpie, pajiștile

Si cum puteam noi cànta cu piciorul stràin deasupra inimii, printre mortii abbandonati in piete pe iarba durà de gheatà,la plànsetul de miel al

<< „Mater dulcissima” – acum se lasă ceața, Naviglio bate-n neștire pe diguri, arborii se umplu de apă, ard de zăpadă: nu sunt trist în Nord: nu

Esti incà cel al pietrei si al prastiei om al timpului meu.Erai in carlinga cu aripile rele,amieze de moarte, te-am vàzut-inàuntrul carului de

Sunt poate un copil ce se teme de morți, dar care cheamă moartea ca să-l dezlege de toate creaturile: copiii, copacul, gâzele; de orice

Piața Navona, în noapte, pe bănci ședeam întins, căutând liniște, și ochii mei cu drepte și volute de spirale uneau stelele,

O umbră se desprinde încet din tine făcând să pară moartă umbra mea deși mai oscilează în mișcare sau frânge proaspăta apă de azur lângă

Înghețată mesageră a nopții, te-ai întors limpede la balcoanele caselor distruse, să luminezi mormintele neștiute, resturile părăsite

Sus e un pin răsucit; stă și-ascultă cu atenție abisul cu tulpina ca o arbaletă. Refugiu de păsări nocturne, la ora cea mai înaltă

Apă închisă, somn al mocirlelor paludice care macerezi veninuri în plăci largi, când albă când verde în răsfrângeri, ești aidoma

Pierdută-i antica voce. Aud rezonanțe fugare, uitare de noapte deplină în apa-nstelată. Din focul ceresc naște insula lui Ulise. Fluvii

Derivă de lumină; fugitive vârtejuri, aeriene zone de sori, abisuri urcă: deschid brazda care-i a mea și m-adaug. Și dorm: de veacuri

Nici o desfătare nu mă împlinește, și-a fost de suferință deriva o zi după alta a timpului ce se reînnoiește prin răsuflarea de aspre

În copacii uciși urlă infernurile. Doarme vara în mierea virgină, gușterul în copilăria de monstru. Mirosul meu de om suie în văzduhul

Floarea-soarelui se înclină spre vest și ziua deja cade în el ochiul în ruine și aerul vara se îngroașă și deja curbează frunzele si

Azi, douăzeci și unu martie intră Berbecul în echinox și cu capul său bărbătesc bate în arbori și stânci iar tu, iubire, desprinzi la

Mi-e dor de mâinile tale albe în penumbra luminii: aveau o mireasmă de roze, de crânguri, de moarte. Iarnă străveche. Căutau păsărelele

O pace de ape vaste îmi trezește în inimă străvechi uragane, mic monstru tulburat. Ușoare sunt în bezna mea stelele căzute cu mine

Avară pedeapsă, întârzie darul tău în acest ceas al meu de suspinate abandonări. Un oboi înghețat silabisește iar bucurie frunzelor

Pământul meu e pe fluvii strâns lângă mare, nici un alt loc nu are o voce atât de lentă unde picioarele mele rătăcesc printre

Te găsesc în fericitele escale, în soarta noastră, acum exhumată aproape încălzită de o nouă bucurie, grația amară de a trăi fără

Stăruie acolo un vânt de care-mi amintesc aprins în coamele cailor pieziși gonind cât ține câmpia, un vânt ce pătează și roade gresia și

Tăcerea aceasta nemișcată pe străzi, vântul leneș ce alunecă acum jos printre frunzele moarte sau urcă spre culorile firmelor

Dorință de mâinile tale limpezi în penumbra flăcării: miroseau a stejar pitic și a trandafiri; a moarte. Iarnă de demult. Păsările

Cu tine asemuiesc viața mea de om, briză marină ce tragi pietre și lumină și uiți cu noua undă pe cea căreia i-a și dat sunet mișcarea

Arborii azurii unde mai dulce sunet migrează și se naște gust de ploi noi. De-o ramură frunzoasă, supusă lumina oscilează la nunta ei

Dă-mi ziua mea; ca să-mi caut încă un chip de ani întregi ațipit ca o adâncitură de ape să-l readucă în transparență, și eu să-mi plâng

Străpuns de albe și negre rădăcini a drojdie și a râme, pământul miroase tăiat de ape. Durere de lucruri ignorate se naște în mine:

Ziceai: moarte tăcere singurătate; ca dragoste, viață. Cuvinte ale provizoriilor noastre imagini. Și vântul s-a înălțat ușor în fiecare

Matriță seacă de iubire și de nou-născuți, gem alături de tine de ani lungi, pustiu. Dorm păduri de un verde senin, de vânt,

Depărtate păsări deschise în seară tremură pe fluviu. Și ploaia stăruie și șuierul plopilor iluminați de vânt. Ca orice lucru de demult

Tu vii în glasul meu: și văd lumina liniștită cum coboară în umbra cu raze și făcându-ți nor de aștri în jurul capului. Iar eu suspendat

Ambiguu râs îți tăia gura spre a-mi da suferință deplină, un ecou de mature angoase reînverzea pentru a atinge carnea cu semne obscure de

Pe zidul stadionului, deja, prin crăpături și smocuri de ierburi agățătoare, șopârlele țâșnesc fulgerătoare; iar broasca revine prin

Și iată pe trunchi ies muguri: un verde mai nou ca iarba ce-ți odihnește inima: trunchiul părea mort, aplecat peste văgăună. Toate

Tindari, blândă te știu printre largi coline suspendată pe apele dulcilor insule ale lui Dumnezeu, azi mă năpădești și te înclini

Pierde-mă, Doamne, să n-aud cum mă despoaie tăcuții ani scufundați, ca să se schimbe chinul în mișcarea deschisă: curba joasă a trăirii

Și cum putem noi să cântăm cu piciorul străin pe inimă, printre morții abandonați în piețe pe iarba dură de gheață, în bocetul de miel

Izvor: lumină înălțându-se iar: frunze ard trandafirii. Zac pe fluvii pline unde sunt insule oglinzi de umbre și astre. Și mă ia cu

Nu te am decât pe tine inimă a rasei mele. Dragostea pentru tine mă întristează, pământ al meu, dacă miresme obscure pierde seara din

Nicicând nu te-nvinse noapte mai clară dacă te deschizi râsului și-ți pare că atingi o întreagă scară de astre care s-a mai

Primăvara înalță arbori și fluvii; vocea adâncă n-o aud, în tine pierdut, iubit-o. Fără memorie de moarte, în carne uniți, bubuitul

Răsună puternic chemarea pescarii ridică năvoadele vii în apusul în care glasul meu e pierdut peste mare Dar tu nu auzi Poate chem

Din iazuri suie nori fericiți; se va termina și focul aerului din inima nemișcată. Scumpă tinerețe; e târziu. Dar pot iubi tot ce

Miros bun al cerului pe ierburi, ploaie de la-nceputul serii. Nudă voce, te ascult: și aceea care are primele dulci desfătări de

Cu capul înclinat mă privești; și haina ta e albă, și un sân se ivește abia din dantela desfăcută pe umărul stâng. Mă biruie lumina; ea

Toamnă blândă, mă stăpânesc și mă înclin apelor tale până la a bea cerul, fugă suavă de arbori și de abisuri. Un aspru chin de a veni pe

Acolo unde arborii fac și mai părăsită seara, cât de leneș a pierit ultimul tău pas, când abia se ivește floarea de tei și-n soarta

Mă nasc naufragiat în lumina ta, seară de ape limpezi. De senine foi arde aerul consolat. Dezrădăcinat dintre cei vii, inimă

Nici crucea, nici copilăria, nici ciocanul Golgotei, nici angelica memorie n-ajung ca să zdrobești războiul. Soldații plâng noaptea

Seară: lumină îndurerată, leneșe clopote se scufundă. Nu-mi spune cuvinte: în mine tace iubire de sunete, și ora-i a mea ca pe

Tihnă dulce, nu dormi nicicând în mine, iar într-o zi te prefaci în limpede lumină în care lucrurile se mișcă între limite precise:

Ploaia a și venit printre noi, biciuie aerul tăcut. Rândunicile ating apele stinse lângă lacuri lombarde, zboară ca pescărușii să prindă

Zi după zi: cuvinte blestemate și sângele și aurul. Vă recunosc, semeni ai mei, monștri ai pământului. Sub mușcătura voastră a căzut

O rază egală mă închide într-un centru de beznă, și zadarnic aș evada. Uneori cântă acolo un copil ce nu-i al meu; scurt e spațiul și

Copaci de umbre, insule naufragiază în vaste acvarii, bolnavă noapte, pe pământul care se naște: un sunet de aripi de nor ce se

Plânsul mamelor la Maraton și răcnetul mulțimii, nimeni nu le-auzi. Elada era liberă. E liberă Elada. Maratonul e o localitate de soldați și

Noapte, senine umbre, leagăn de aer, mă ajunge vântul când te străbat, cu el marea miros al pământului unde cântă la mal

Fericită era azi-noapte vocea ta coborâtă asupră-mi pentru o nouă inocență în vreme ce îndur o naștere de mâhnite fericiri. Tremurai

Primăvara înalță arbori și fluvii sub a vântului intensă bătaie, se nasc făpturile lumii Din plante, pietre și ape pe șoldul tău

În sărăcia cărnii, iată-mă cum sunt, Părinte; pulbere de drum pe care vântul abia o suie spre iertare. Dar dacă nu știam cândva să-mi

Când au venit păsări să miște frunzele amarilor arbori din jurul casei mele, (erau oarbe zburătoare nocturne care forau cuiburi în

De-ale păcătosului de mituri, amintește-Ți inocența, o Eternule; și de extazele, și de funestele stigmate. Are semnul Tău de bine și de

Mă afli pustiu, Doamne, în ziua ta, închis în orice lumină. De tine lipsit mă-nfricoșez, drum pierdut al iubirii, și nu mă alină

Se ghicea anotimpul ocult din neliniștea ploilor nocturne, din schimbarea în ceruri ale norilor, unduitoare leagăne ușoare;

În leneșa mișcare a cerurilor se-arată anotimpul: nou în vânt, alunului ce limpezește etaje de umbră aeriene nori de umbre și nutreț:

Mă recheamă câteodată glasul tău, și nu știu ce ape și ceruri în mine se trezesc: un năvod de soare deșirându-se pe zidurile tale

Zadarnic mai cauți prin pulbere, biată mână, orașul a murit. A murit: s-a auzit ultimul vuiet în inima lui. Și privighetoarea a căzut de pe

Coboară seara: ne lăsați iar dragi imagini ale pământului, arbori, animale, bieți oameni închiși în mantale de soldați, mame cu pântecul

Vom umbla de-a lungul unor case tăcute unde stau morții cu ochii deschiși și copii deja adulți în râsul ce-i întristează, și ramuri bat

Mi-a părut că glasuri se deschideau, că buze căutau ape, că mâini se ridicau spre ceruri. Ce mai ceruri! Mai albe decât morții care

Morții se maturizează, și inima mea cu ei. Îi e milă pământului de el însuși în ultima lui umoare. Se mișcă în geamurile urnei o

Pe muntii tài,in timpul din tinerete am construit un drum sus printre castani; Lucràtorii ridicau bolovani si scoteau afarà vipere-n

Spuneai: moarte tacere singuràtate; ca dragoste, viatà. Cuvinte ale imaginilor noastre provizorii. Si vàntul s-a inàltat usor in fiecare

Autunno mansueto, io mi posseggo e piego alle tue acque a bermi il cielo, fuga soave d\'alberi e d\'abissi. Aspra pena del nascere mi trova a

Sorgiva: luce riemersa: foglie bruciano rosee. Giaccio su fiumi colmi dove son isole specchi d\'ombre e d\'astri. E mi travolge il tuo

Primavera solleva alberi e fiumi; la voce fonda non odo, in te perduto, amata. Senza memoria di morte, nella carne congiunti, il rombo

Non m\'hai tradito, Signore: d\'ogni dolore son fatto primo nato.

Sulle tue montagne, nella ruota di giovinezza, ho costruito una strada, in alto tra i castagni; gli sterratori sollevavano macigni e stanavano

La mia giornata paziente a te consegno, Signore, non sanata infermità, i ginocchi spaccati dalla noia. M\'abbandono, m\'abbandono: ululo di

I morti maturano, il mio cuore con essi. Pietà di sé nell\'ultimo umore ha la terra. Muove nei vetri dell\'urna una luce d\'alberi

O conchiglia marina, figlia della pietra e del mare biancheggiante, tu meravigli la mente dei fanciulli.

Un\'altra ora che cade: aperta a stella una buccia di banana vive sul fiume. Il rombo d\'un frantoio che macina pietrame sulla cala, presso

Sei ancora quello de la pietra e de la fionda, uomo del mio tempo. Eri nella carlinga, con le ali maligne, le meridiane di morte, - t’ ho visto -

Ed ecco sul tronco si rompono gemme: un verde più nuovo dell\'erba che il cuore riposa: il tronco pareva già morto, piegato sul botro. e tutto

La luna rossa, il vento, il tuo colore di donna del Nord, la distesa di neve... Il mio cuore è ormai su queste praterie, in queste acque

Impercettibile il tempo Nel giardino si fa rossa l’arancia, impercettibile il tempo danza sulla sua scorza, la ruota del mulino si

Più i giorni s\'allontanano dispersi e più ritornano nel cuore dei poeti. Là i campi di Polonia, la piana dì Kutno con le colline di cadaveri che

Dicevi:morte, silenzio, solitudine; come amore, vita. Parole delle nostre provvisorie immagini. E il vento s\'è levato leggero ogni mattina e il

Il girasole piega a occidente e già precipita il giorno nel suo occhio in rovina e l\'aria dell\'estate s\'addensa e già curva le foglie e il

“Mater dulcissima”, ora scendono le nebbie, il Naviglio urta confusamente sulle dighe, gli alberi si gonfiano d’acqua, bruciano di neve; non sono