Afrodita Popescu

cum tot mă îndepărtez crezând că mă apropii în răsăritul zilei îmi vărs și tolba și toate visele încep să sară strigîndu-mă cum au știut că lipsa lor începe să mă doară? iar nevăzutul ăsta

am învățat să fiu fiica acestui prezent fiica unui necontenit eu în creștere și în descreștere odată cu luna aș putea recunoaște vara din inima ei și uriașele valuri scaldă timpul am învățat

lumina ce vine în partea de sus lovește timpanul îți dă sentimentul desțelenirii într-o lume pe care deschizi ochii cu greu

nu știu ce zi este astăzi sau cum trece ea prin mine, n-am timp s-o văd decât atunci când se ascunde sub privirile tale ce n-au exprimat niciodată altceva decât sunetul în armonie al

cum se așează în tine mărunt, mărunt o ploaie din picături mari și soare și nimeni n-ar putea să spună de unde începe și unde se sfârșește ci doar că ai vrea să stai la picioarele

învinsesem ca de obicei cu pașii mei mici și mers tremurat ceva ținea înapoi aripi creșteau pe spatele cu lumină solară pentru ce mi-ai dat aceste aripi?/pentru când vei vrea să zbori cuvântul

clipa în care se face luni este Dumnezeu nu știu dacă voi ști sau poate îmi voi aduce aminte memoria straturilor ce vor grăbi liniștea prevestirea unui mit lăuntric sau distrugerea cu bombă la 6

ai călcat vântul de miazănoapte în tălpile goale iar pe mine m-ai suit la poarta cerului să-ți aud murmurul glasului stins de atunci lumea mea șoptește de atunci lumea mea încearcă din răsputeri

vei fi ca un copac de pământ în mijlocul deșertului vei avea rădăcini sfidând gravitația și moartea vei naște timpul la momentul potrivit ce era de neegalat a și început aducându-ți visele în

în unele zile în care preferi să staționezi mai mult simți cum pe degete se prelinge infinitatea topită de căldura soarelui de căldura inimă care se împarte dintr-o dată în nenumăratele spații vii

cum am aflat să trasez linii peste linii/ tot așa am aflat că dumnezeu este în coastele mele și îmi dau voie să-mi răsfir ființa până la amurg îmi dau voie să-mi răsfir ființa pentru că

nu mai aveam lut iar mâinile mele se întregeau departe, într-o altă dimensiune în cuvânt se loveau din rană curcubeul pe care abia îndrăzneam să îl ating lacrimile urcau înapoi pe

pe vremea când alergam timpul în mână cu un avion și-mi închipuiam că așa trebuie să arate zborul viața nu e un simplu trofeu pe care să-l atârni pe perete căutam un prilej să ajung la cârma

întreabă tatăl cine sunt toți acești morți ce-ți traversează calea? un cort roșu vopsit uitat dinadins acolo o vrăjitoare ce cheamă întunericul în miezul copacilor voi ancora voi fi tăcerea

într-un loc în care iți spui închide și așteaptă poate că de pe gleznă va țâșni în sus acea teamă ubicuă de început de lume acea teamă ce spulberă pe loc toate casele, toate lanurile în care s-au

ți-am adăugat cerul neștiind că în tine se zbăteau aripi ca să iasă ți-am limpezit iarba neștiind că din ochi mustea verdele rouă la marginea potecii ți-am suit pe frunte însemnele inimii

dacă trebuie să scrii e ca să nu stea mâna celor nouă ursitoare la lumina unei lămpi se prefigurează în mișcare umbre dar tu nu mai auzi să repeți după mine cuvântul Dumnezeu e imposibil un

cântul mierlei picură miere în cer ia și te uită la zborul în care curcubeul atinge în treacăt celălalt val, strigă un nume pe atunci nu știam dacă o să mă cheme și pe mine umbra în balans

nu te mai îngrijorezi când candela se stinge odată cu lumina dimineții în zgomotul infernal de claxoane este suficient să fii prezentă într-un anume fel iubirea îți inundă celălalt piept ea

pentru că ai ajuns la un capăt te întrebi ce formă va îmbrăca lumina își va aminti tendoanele prin care a trecut subțiindu-se până la transfigurare în dragoste a rămas la decantat îți

am o nenumire în inimă de câte ori o iau locului îmi spune să mai stau să stau să brodez curios este că nu mi-am închipuit niciodată cum am murit sau ce a fost asta dacă nu moarte a singurei

sinceritatea trebuie dusă până la capăt de acolo încoace nu mai e nimic bat clopotele, în fiecare zi bat clopotele e și astăzi tot o duminică cum a fost și ieri și alaltăieri o bocceluță

întrucât îmi amintesc mamă joc de lumină, joc de culoare picură-mi pe aripă un strop de curcubeu și mai lasă-mă în cer șăgalnic și cuminte mă strecor la unison cu tine în fanta de

ai dreptate ascund lutul printre cele câteva figurine de ceară dau jos panourile solare înfig țăruși în gura spurcată a pământului fac un singur ochi din iarba răsărită pe fruntea mortului