Tudor Arghezi

L-ați văzut cumva pe Zdreanță, Cel cu ochii de faianță? E un câine zdrențuros De flocos, dar e frumos. Parcă-i strâns din petice, Ca să-l tot

Urându-i-se singur în stihii, A vrut și Dumnezeu să aibă-n cer copii Și s-a gândit din ce să-i facă, Din borangic, argint sau

Prin Rai copiii au dus-o foarte bine, Cum ar fi dus-o orișicine, Jucându-se cu gâzele și iezii Care săreau pe mugurii livezii Nici: „Culcă-te

Credeau că Domnul e culcat Și n-o să știe ce s-a întâmplat, Că n-avea doară fluturii iscoade La fieștecare soi de roade. Ea, cam neroadă,

Carte frumoasă cinste cui te-a scris Incet gandita, gingas cumpanita; Esti ca o floare, anume inflorita Mainilor mele, care te-au deschis. Esti

Stupul lor de pe vâlcea Stă păzit într-o broboadă De trei plopi înnalți, de nea, Pe o blană de zăpadă. Prisacarul le-a uitat, Și-a căzut si

Decum s-a ivit lumina. A iesit din stup albina, Să mai vada, izma--creata A-nflorit de dimineata? Se-ngrijeste. gospodina De-nfloreste si

Obrajii tăi mi-s dragi Cu ochii lor ca lacul, În care se-oglindesc Azurul și copacul. Surâsul tău mi-i drag, Căci e ca piatra-n fund, Spre

Pomul pe care Domnul îl oprise Făcea de toate, și caise, Smochine, chitre, pere moi și prune, Cari de cari mai grase și mai bune, Castan cu fel

Intr-o zi, prin asfintit, Soaricele a-ndraznit Să se creada în putere A prada stupul de miere. El intrase pe furis, Strecurat pe urdinis,

-„Grădina se chemase Paradis și Rai. Acolo totdeauna-i mai, - Oftează Eva a pustiu, Când povestește, mai târziu, Copiilor ținuți în poală De

Am luat ceasul de-ntâlnire Când se tulbură-n fund lacul Și-n perdeaua lui subțire Își petrece steaua acul. Câtă vreme n-a venit M-am uitat cu

Tare sunt singur, Doamne, și pieziș! Copac pribeag uitat în câmpie, Cu fruct amar și cu frunziș Þepos și aspru-n îndârjire vie. Tânjesc ca

Le-am scris cu unghia pe tencuialä Pe un părete de firidă goală, Pe întuneric, în singurătate, Cu puterile neajutate Nici de taurul, nici de leul,

S-a întors cercetătoarea Să le spuie la surori Că-i deschisă toata floarea Și câmpia, de cu zori. Și-au plecat aproape toate La cules, cu

Tu ți-ai strecurat cîntecul în mine Într-o dup-amiază, cînd Fereastra sufletului zăvorîtă bine Se deschisese-n vînt, Fără să știu că te aud

Face parte din vol. \"CUVINTE POTRIVITE\", 1927 Doamne, fă-i bordei în soare, Într-un colț de țară veche, Nu mai nalt decât o floare

Le-am scris cu unghia pe tencuială Pe un perete de firidă goală, Pe întuneric, în singurătate, Cu puterile neajutate Nici de taurul, nici de

Cu vreo cîteva tuleie, Mă, tu semeni a femeie. La sprinceană Fetișcană, Subsuoară De fecioară. Ai picioare Domnișoare, Coapsa

Cand pleci, sa te-nsoteasca piaza buna, Ca un inel sticlind in dreapta ta, Nu sovai, nu te-ndoi, nu te-ntrista. Purcede drept si biruie-n

Ce duh ai și ce putere. Să-mpletești ceara cu miere, De la floarea din gradină, Ostenită de albină? Tu aduni de pe meleaguri, Pentru stupi și

Poezie de Tudor Arghezi, face parte din volumul “Copilărie” Fă-te, suflete, copil Și strecoară-te tiptil Prin

In beciul cu mortii, Ion e frumos. Intins gol pe piatra, c-un fraged suris. trei nopti sobolanii l-au ros Si gura-i baloasa ca de sacis.

Maică, mulți te-au dușmănit Că ești neam blagoslovit. Unde sapă sapa locul Sare din pământ norocul. Ai pământ și ape multe Vântul stă să ți

Niciodată toamna nu fu mai frumoasă Sufletului nostru bucuros de moarte. Palid așternut e șesul cu mătasă. Norilor copacii le urzesc

Ziua de ieri s-a ținut după mine crezând, ca un câine flămând, Că e legată cu ceva, cu vreo curea, Cu vreo frânghie, de viața mea - Și la o

Mi-e dor de tine, zvelta mea femeie, De gura ta de orhidee, De sînul tău cu bumbi de dude, De buzele-ți cărnoase, dulci și ude, Mi-e dor de tot

A orbit de boală grea Hoțul tatei, și-aș fi vrut Să-i găsesc un leac, ceva. Nici un vraci nu l-a avut. N-am aflat nici un spițer, Nici la târg

Te drămuiesc în zgomot și-n tăcere Și te pîndesc în timp, ca pe vînat, Să văd: ești șoimul meu cel căutat? Să te ucid? Sau să-ngenunchi a

din volumul „FRUNZE” ( 1961 ) Cincizeci de ani, de când încerci, mereu, Condeiul, gândurile și cerneala, N-au mai ajuns să-ți curme, fătul

Aș putea vecia cu tovărășie Să o iau părtașă gândurilor mele; Noi viori să farmec, nouă melodie Să găsesc – și stihuri sprintene și

Ruga mea e fără cuvinte, Și cântul, Doamne, îmi e fără glas. Nu-ți cer nimic. Nimic ți-aduc aminte. Din veșnicia ta nu sunt măcar un ceas. Nici

Prin singurătatea lui brumar Se risipește parcul, cît cuprinzi, Învăluit în somnul funerar Al fumegoaselor oglinzi. Căci prin mijloc, bolnav de

Mi-am împlîntat lopata tăioasă în odaie. Afară bătea vîntul. Afară era ploaie. Și mi-am săpat odaia departe subt pămînt. Afară bătea ploaia.

Ce ai tu, vântule, cu penele mele? De ce-mi răscoleșeti biletele, îmi împrăștii apa din blid și-mi arunci semințele în zăpadă și noroi? Pe flașneta

Da, te-aș iubi cum mă iubești si tu. Inim-ar spune da, cugetul nu. Te-ai așteptat vâltoarea să mă ia Și să mă ardă în dogoarea ta. De unde te-ai

Ghicitoarea știu că-ți place, Ce-i ca un burduf de ace? Ca un pepene cu țepi? Ia gândește-te. Pricepi? Și răspunde-n doi-trei timpi, Cine are

Fă-te, suflete, copil Și strecoară-te tiptil Prin porumb cu moț și ciucuri, Ca să poți să te mai bucuri. Strânge slove, cărți și pană, Dă-le

din volumul „FRUNZE” ( 1961) Zăresc în mine șesuri și temelii de munți Cu ceruri printre piscuri și râuri pe subt punți, Ca pe pământ,

În cutia cu pălării vechi, sta un urs de catifea. Dacă nu era galben ca floarea soarelui, el ar fi fost fioros și podul întreg ar fi tremurat

Din « Abecedar », 1940 Iarna blajină A intrat în voi, întâi, ca o lumină Preacinstită, pomule, Preagingașe, omule. A rămas de

Lumina e-n geamul tău și-n paharul tău cu apă. E-n ochii tăi. Ești ca un pom cu mugurii aprinși. Lasă-ți ramurile să pornească. Lasă-le să

Da, te-aș iubi cum mă iubești și tu. Inim-ar spune da, cugetul nu. Te-ai așteptat vâltoarea să mă ia Și să mă ardă în dogoarea ta. De unde te-ai

Ca să te-ating, târâș pe rădăcină, De zeci de ori am dat cete-o tulpină, În câmp, în dâmb, în râpi și-n pisc, Viu când mă urc, și trist când iar

Ciclul „Ritmuri” Tânjesc pe-ndelete. Mie foame, mi-e sete, Dar n-aș putea, poate, să-i spui Orișicui Ce hrană Mă poate nutri și ce

Duhovnicească de Tudor Arghezi Ce noapte groasă, ce noapte grea! A bătut în fundul lumii cineva. E cineva sau, poate, mi se pare.

Prin undele holdei si câmpi de cucuta , Fugarii-au ajuns in pustie La ceasul când luna-n zabranice,muta, Intra ca un taur cu cornu-n stihie, Si

Te drămuiesc în zgomot și-n tăcere Și te pândesc în timp, ca pe vânat, Să văd: ești șoimul meu cel căutat? Să te ucid? Sau să-ngenunchi a

ciclul „Cărticică de seară” ( 1935 ) Prințesei mici îi pare bine Că stăpânește țara de albine. Cetățile dintre răchitele-argintii Noroade

ciclul \"HORE\" ( 1939 ) Vântul strigă: nu-i răspunde. Și te cheamă: te ascunde. Te găsește? Dă cu frunză, El nu știe să

ciclul \"Cărticică de seară\", ( 1935 ) Mă uit în cer, mă uit în pământ. M-am întrebat cine sunt. Gânduri se duc, vin Din vânt, din

Volumul: „Cuvinte potrivite” ( 1934 ) O! Cine-ar zice că pe-aici Au fost vreodată flori, Privighetori, Și cărți citite cu ochi mici, În

ciclul „Poeme noi”, ( 1963 ) Spuneai ceva? Spuneam ceva? Se pare. Șoptisei, poate, o-ntrebare, Sau, poate, un răspuns. Dar glasul nostru

De-abia plecasesi.Te-am rugat sa pleci. Te urmaream de-a lungul molatecii poteci, Pan-ai pierit,la capat,prin trifoi. Nu te-ai uitat o data

Când am plecat, un ornic bătea din ceață rar, Atât de rar, că timpul trecu pe lângă oră. I-am auzit întâia bătaie amândoi, Pierzându-se-n

ciclul \"HORE\" ( 1939 ) Doamne, vreau să-ți mulțumesc… Dar în graiul omenesc Slova vorbelor tocită, Vorba slovei prihănită, Înțelesul

Carte frumoasă, cinste cui te-a scris, Încet gândită, gingaș cumpănită; Ești ca o floare, anume înflorită Mâinilor mele, care te-au

Pițigoi, pițigoi, Nu mai treci și pe la noi Umbli prin copaci streini Și te văd pe la vecini. Aveam două rândunele Și-au plecat din cuib și

Ciclul \"Flori de mucigai\" ( 1931 ) De cu noaptea, câte toate: Clopotul toacă și bate, Broaștele, nu știi de unde, Calcă-n clapele

L-ati văzut cumva pe Zdreanta, Cel cu ochii de faianta? E un câine zdrenturos De flocos, dar e frumos. Parca-i strans din petice, Ca să-l tot

De prin vârful pomilor A venit o boabă-n zbor De cafea, Neclăită în perdea. Dumnezeu când i-a făcut Ființa din scuipat și lut, Cu o pensulă de

In cer, Bate ora de bronz si de fier. Intr-o stea Bătu ora de catifea. Ora de pâslă bate In turla din cetate. In ora de lână Se-aude

Zgomotul de lanțuri multe A trecut prin curte, A ieșit lung pe porți Printre vii și printre morți, Târâș, grăpiș, Prin păinjeniș,

din \"CADENÞE\" - 1964 Într-o ramură-nflorită E-agățat un cuib, în tei. Ramura e legănată, Legănându-și cuibul ei. Vântul murmură prin

Din ciclul „Cântare omului” ( 1956 ) Un om fusese-o frunză și numai om cu om Au izbutit să crească și să se facă pom. Că moare

Poezia face parte din volumul \"Abecedar\" - 1940. Cuțul negru peste tot Trece vama gânditor, Cu urechile pe bot. Cuțul este

Poezia face parte din volumul Hore 1939 Doi copii s-au dus de mână Colindând o săptămână După scoici, după ghioace. Vrând cum marea

Din ciclul „Cântare omului” ( 1956 ) Te urmăresc prin veacuri, prin vârste și milenii, Încă de când spinarea ți-o-ncovoiai pe

N-am auzit-o, parcă, de mult… O ascult. Nădușala nopții curge pe geamuri. Plouă-n golurile din ramuri. Aș voi să găsesc o asemănare Și

ciclul HORE ( 1939 ) Buruiană, nu știu care Þi-i porecla de născare Și nici nu vreau să ți-o știu. Știu că ești pământul viu Și că,

Un păianjen, ca un neg, Umblă lung în șase peri. Abia-l vezi și e întreg Cu nevoi și cu dureri. Vine de la munca lui, Nu se-nșală de

Nepretuind granitul, o, fecioara! Din care-as fi putut sa ti-l cioplesc, Am cautat in lutul romanesc Trupul tau zvelt si cu miros de ceara. Am

In frig si noroi Trec hotii-n convoi, câte doi, Cu lanturi târâs de picioare, Muncindu-se parcă-n mocirli de sudoare. Fiertura e gata. E

ciclul \"HORE\" (1939 ) Șchiopătând la ușa mare Cu-o metanie și-o cruce, Greierele îți aduce, Doamne, binecuvântare. Gânduri line, Spice

Pomii din grădina mea Dau gogoși de catifea. Gheme, vată, mingi de ață, Borangicuri de dulceață.

Ac : Suliță de liliputan; Þeapă portativă; Ace : Ghimpi fabricați; Adia : Verbul zefirului; Albine : Niște gospodine pricepute la

Dorm în umbră legănate lebezile-n puf de undă, Cuiburi albe, perini albe, printre stele furnicar. Cîte-o stea însingurată cată-n aripi să

ciclul „Poeme noi”, ( 1963 ) Aveai un fel de noapte în ochi și-un fel de glas, Că-n lupta de-a șoptitul, pe seară, m-ai rămas.

Cel ce gândește singur și scormone lumina A dat o viață nouă și-um om de fier, mașina, Ființă zămislită cu gândul și visareea, Neînchipuit mai

Statuia zveltă și-nsemnînd, se pare, Iubire, tinerețe sau credință, Subt frunza toamnei cenușii dispare, Întinsă-n șes pustiu velință. Se mai

În țară, două soiuri de boieri Împart puterea între ele, Boieri de-o zi, boieri de ieri, Stăpânitorii vieții mele, Și unii, și-alții de

Poezie de Tudor Arghezi, face parte din volumul “Copilărie” La oraș, pentru-animale, E-un mitoc de haimanale. Toată lumea are loc

Dună : Un val care nu udă și care poate să rămâie așa; Încrucișa : Tăia mereu fără să taie; Lași : Înainte dau înapoi, dar îndărăt înaintează

ciclul HORE (1939) În perdeaua de atlas Noaptea i-a intrat de-un ceas. Sfertul lunii de apus S-a urcat nițel mai sus. Un

La toate lucarnele si balcoanele Au scos din cer ingerii icoanele Si-au aprins pe scari Candele si lumanari. Orasele de sus, in sarbatoare, Au

Prin undele holdei si câmpi de cucuta , Fugarii-au ajuns in pustie La ceasul când luna-n zabranice,muta, Intra ca un taur cu cornu-n stihie, Si

Între nădejde tristă și-ndoială, Te-am căutat prin bolta siderală. Te-am căutat pe unde și neunde Îți bănuiam făptura că se-ascunde. Te

AA : Exclamația lui Gură-Cască; Abator : Garderoba vitelor; Amor : Un sentiment care umblă dezertor; Tatăl copilului din

Vrei tu să fii pământul meu Cu semănături, cu vii, cu heleșteu, Cu pădure, cu izvoare, cu jivini? Vacile ne vor aduce ugerii plini Și vor

din \"CADENÞE\" - 1964 Toată ziua-n drum mă uit Și-aștept ziua ca să uit. Va veni ori nu mai vine? Au trecut opt vremuri pline Și soroc după

ciclul „Cadențe” ( 1964 ) De când nu mi-ai mai cântat Sunt, vioară, întristat. N-ai putea ști ce mă doare De tot cad

În cutia cu pălării vechi, sta un urs de catifea. Dacă nu era galben ca floarea soarelui, el ar fi fost fioros și podul întreg ar fi tremurat

Ananas : Pepene cu solzi; Arapi : Oameni de ciocolată; Basme : Jucării de vorbe; Caise : Niște ouă ale lunii cu gălbenușul pe din

Atom : Taina cea mare; Deca : Nota zece a unui bețiv; Deal : Unde suie câmpul; Ecou : Cântă hăul; Elan : Avânt de

Sufletul meu e câine credincios L-am dezlegat adeseori din lanț, Adeseori din cușca lui l-am scos Și l-am târât până la șanț, Până la șanțul

Mai mult, tu nu vei mai vedea Nimic, nici cer, nici flori. S-au prăfuit din zarea ta, Ca niște nori. Nici zare nu vei mai avea, Nici ochi cu

Între nădejde tristă și-ndoială, Te-am căutat prin bolta siderală. Te-am căutat pe unde și neunde Îți bănuiam făptura că se-ascunde. Te căutam în

Scula asta are mare căutare, Niciodată golul n-a sunat mai tare.

Face parte din volumul “Drumul cu povești”, 1947 Trece ca o pânză, desfăcut din trâmbe, Vântul rău și taie dealurile strâmbe. Ia

Dimineața, când mă scoală, Stolul e o ciripeală. Le strig tare ca la școală. Porția e câte trei – Zeci de boabe-n cioc, de mei. Le învăț să

În zări Cîntări, Trezesc Păduri, Copaci Șoptesc Murmuri Tu taci... Prin plop Potop De dulci Cîntări În zări Te culci Pe crini

Amazoane : Cucoane de cavalerie; Caron : Barcagiu între două lumi; Eol : Unul care tulbură pacea aerului; Stăpânitorul furtunilor; Midas :

Dansează stihul ritmul și pas cu pas îl sună. O rimă-i mai scâlcie, o rimă e mai bună, Dar trebuie o rimă și-o pauză la vers, Cum e și călcătura

De când nu mai trece streina Rămâne pustie grădina. Lăstunii se-ntorc să mă vadă Copac desfrunzit în livadă, Rotindu-se stol - Și cântă și

Lacăte, cine te-a închis La ușa marelui meu vis? Unde ni-i cheia, unde-i păzitorul, Să sfarăme zăvorul Și să vedem în fundul nopții

Dormi, sufletul meu? te-ai culcat? Plouă și singur mi s-a urît. Vreau să nu te supăr. Te-am văzut citind la lampă Și n-am băgat de seamă Când ai

Sunați de seară ca-ntr-o dimineață Parcă sunați din altă viață Dintr-un văzduh, ce părea pierdut V-ascult și v-am recunoscut. Nu știu ce chin

AA : Prima repetată; AB : Una bună; AC : La intrarea în Academie; AI : În taină; ET : Sfârșit de sonet; IAR : Din

Fă-te, suflete, copil Și strecoară-te tiptil Prin porumb cu moț și ciucuri, Ca să poți să te mai bucuri Strânge slove, cărți și pană, Dă-le

- \"O să-ți povestesc din cer\", Zise umbrela din cuier. - \"Eu aș vrea ceva să spun Din azur\", zise bășica de săpun. - \"Am și eu un cuvânt,

Atît e numai mîna, de apucat și dus? Nu. Ea-ntărește graiul și spune ce-ai fi spus, Mai limpede, și vorbe de nu ți-au mai rămas Ori n-ai, grăiește

Prin undele holdei și câmpi de cucută, Fugarii-au ajuns în pustie La ceasul când luna-n zabranice, mută, Intră ca un taur cu cornu-n stihie, Și

Fa-ti datoria pana-n capat, bine. Sunt datorii si telul si povara, Fie ca mangai omul, fie ca-i aperi tara Si-asteapta ceasul tau. Ca vine !

Volumul \"Flori de mucigai\" 1931 Þăpos ca un cui Licăre ca sabia, Forfota ca vrabia, Să-și păstreze taina lui. Dintr-un ban

din vol. ”FRUNZELE TALE„ (1968) Ca tine, pom cu-atât belșug de frunză, Aștept un fir de vânt să mă pătrunză. Frunzele tale sunt simțirea

ciclul HORE (1939) Nu v-am sădit și nu v-am cercetat Ați încolțit în drojdii de țărână, Bezna din zguri v-a pus și semănat Și de

Nu ii fie de deochi Ce frumoasa-i fara ochi Tivul pleoapelor se coase-n Ferfenite de matase De cand s-a uitat in stele I s-a prins bezna de

Paraschivei I Mi-e dor amar de tine, Să cred că ai murit nu-mi vine. Cum ai știut să fii atâta timp cu mine Și la noroc și

ciclul HORE (1939) Frunza când moare Se face floare. Au adunat lună și lumină Pomii în grădină Și scutură soare. Ați fost

N-au mai rămas prea multe de-nvins și de știut. Șoseaua se strâmtează, cărările se-mbină. Le simți apropiate din ce în ce mai mult, Ca spițele din

Neavând de lucru-n câmp, Nici în luncă, nici în dâmb Că muriseră și pomii De arșițele Sodomii, Cu care ne-a osândit Leatuul anului

Bagă de seamă, omule de carne, Că umblă orice zi să te răstoarne, Că orice oră umblă să te frîngă. Dar lacrima durută nu ți-o lăsa să plîngă. Ia

poezia face parte din vol. \"FRUNZE\" - 1961 Așezați la gura sobii (Soba-i soarele pătrat) Dă-mi, pământule, cu bobii, După cum ne-am mai

Tu ți-ai strecurat cântecul în mine Într-o după-amiază, când Fereastra sufletului zăvorîtă bine Se deschisese-n vânt, Fără să știu că te aud

Cristal rotund, pe-o umbră de velur, Cu inima de-a pururea senină, M-am născocit din ape de azur, Am înghețat subt țurțuri de lumină. Și

Fetele, albinele Au furat sulfinele Þărâna de soare De pe flori ușoare, Pulberea de lună, De pe mătrăgună.

Poate că este ceasul, de vreme ce scoboară Din arbori toată frunza ce-a fost și strălucit, Să ne privim trecutul în față, liniștit, Când urma lui

In cutia de sidef si aloi Au venit podoabe noi Lacuste, paianjeni, brotacei Nu te speria de ei. I-am incremenit in stihuri blajine Ca sa te

Nu știu cine, pe furiș, Mi-a smuls toamna-n miez de noapte, Din grădini, ca un afiș. Cineva, vorbind în șoapte, De pe-o scară de

L-ati văzut cumva pe Zdreanta, Cel cu ochii de faianta? E un câine zdrenturos De flocos, dar e frumos. Parca-i strans din petice, Ca să-l tot

De prin vârful pomilor A venit o boabă-n zbor De cafea, Năclăită în perdea. Dumnezeu când i-a făcut Ființa din scuipat și lut, Cu o pensulă de

Iubirea noastră a murit aici. Tu frunză cazi, tu creangă te ridici. Atât amar de ani e de atunci! Glicină tu, florile-ți arunci. A mai venit

Se împlinesc cincisprezece ani de la moartea scriitorului țăran autentic, I. C. Vissarion, uitat de toată lumea, pentru că n-a fost niciodată

O, tu aceea de-altădată, ce te-ai pierdut din drumul lumii! Care mi-ai pus pe suflet fruntea și-ai luat într-insul locul mumii, Femeie răspândita-n

În beciul cu morții, Ion e frumos. Întins gol pe piatră, c-un fraged suris. Trei nopți șobolanii l-au ros Și gura-i băloasa ca de sacis. Când

Le-am sărutat odată , ei secera din mână Și lui ciocanul muncii, cu care se îngână; Ea înnotând în holdă, el potcovar și faur Și mi le dăruiră în

De cînd mă știi, am luat asupra mea Povara-ntodeauna, Doamne, cea mai grea. Și tot urcînd în coastă, vream s-arăt Că nu mă dau

Străbatem iarăș parcul, la pas, ca mai nainte. Cărările-nvelite-s cu palide-oseminte. Aceeaș bancă-n frunze ne-așteaptă la fântâni. Doi îngeri duc

Ce ai tu, vântule, cu penele mele? De ce-mi răscolești biletele, îmi împăștii apa din blid și-mi arunci semințele în zăpadă și noroi? Pe flanșeta

Mă chemi din depărtare și te-ascult, N-am să tefac, pierduto, să mă aștepți prea mult. 12.07.1967

ciclul HORE (1939) Cu urechea la pământ Lunecând l-ascult prin foi Lungi, de cârji de popușoi. Graiul apelor din vânt. I-aud

Iubirea noastra a murit aici. Tu frunza cazi, tu creanga te ridici. Atat amar de ani e de atunci! Glicina tu, tu florile-ti arunci. A mai

din vol. ”FRUNZELE TALE„ ( 1968 ) Plouă pe voi, în arbori adunate... V-aș apăra și nu știu cum se poate. Strigați cu toate către cer să

Pe-această frunză ofilită Þi-am scris din inimă un vers Și zi c-am fost odată-n lume Și că din ea de mult m-am șters.

Poezia face parte din volumul \"Abecedar\" - 1940 Pe o piatră, subt un pom, Îmbuca pâine un om, Și din pom un titirez Cerea

Un păianjen, ca un neg, Umblă lung, în șase peri. Abia-l vezi și e întreg Cu nevoi și cu dureri. Vine de la munca lui ; Nu

Nu spune nimaruia ce stii si ce-ai vazut : E-o cale de-a-ntelege mai trista, dar curata. De cate ori si zborul nadejdii ti-a cazut, Sa n-afle

Îți rupe floarea nouă, plăpândă, din grădină, Fără să-i fie milă copilei de tulpină, Și când îți culci pe sânii tăi virginali buchetul, Ea

L-a găsit în casă mort, Spînzurat c-un < fir de tort>. Căci volumele-i din casă Azvîrlite pe supt masă, Erau tot cum începuse... Numai șapte se

Tare sunt singur, Doamne, și pieziși ! Copac pribeag uitat în câmpie, Cu fruct amar și cu frunziș Þepos și aspru-n îndârjire vie. Tânjesc ca

Baga de seama, omule de carne, Ca umbla orice zi sa te rastoarne, Ca orice ora umbla sa te franga. Dar lacrima duruta nu ti-o lasa sa planga.

Când îmi face noduri ața Să te joci mă-ncepi de-a viața. Când îmi scapă din mâini cartea Pari să mi te joci cu moartea. Învățași atât să poci În

Chitara vag răsare în zarea de azur. Ning pe lac Raze lungi Blonde dungi... Pitpălac. Zdrang, zdrang..O sărutare și-al frunzelor

S-aștept să vie viața cu coșurile pline Și să-mi aștearnă daruri din zări pînă la mine? S-aștept în noaptea goală s-aud suind un pas De prieten

Dacă-l întrebi de sănătate, El stă cu buzele umflate. Dacă-l oprești cumva la masă, Zice că supa e prea grasă Și, încă de la început, Bucatele

De-abia plecaseși. Te-am rugat să pleci. Te urmăream de-a lungul molatecii poteci, Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi. Nu te-ai uitat o dată

Ziua-nfloreste-albastra in noaptea din fereastra. Zabranicul perdelei trasare-ncet si rece Si, frageda, lumina in sanul noptii trece. Intregul cer

Crăp ușa cu sfială, Odaia ți-este goală. În perini se păstrează încă O urmă-a capului adâncă. La pat, stingheri, pantofii tăi de catifea, Și

E parcă un făcut ca, nimănui Să nu-i miroasă murdăria lui, Pe cînd, pe vrute și nevrute, Parfumul altuia îi pute.

Lombard bastard cu ochi de rouă, Te plouă-n haina de velură, Tușești și haina ta murmură; Golan divin din vin absoarbe Căci trilurile tale

Începe, Doamne, iar să-ți pară rău Că m-ai ales un timp să-ți fiu al tău? Îmi dăruiseși un crîmpei de har Și-mi dovedeai că harul fusese în

In beciul cu mortii, Ion e frumos. Intinsa gol pe piatra, c-un fraged suris. trei nopti sobolanii l-au ros Si gura-i baloasa ca de sacis.

Te drămuiesc în zgomot și-n tăcere Și te pândesc în timp, ca pe vânat, Să văd: ești șoimul meu cel căutat? Să te ucid? Sau să-ngenunchi a

De cînd nu mi-ai mai cîntat Sînt , vioară, întristat. N-ai putea ști ce mă doare De tot cad într-o-ntristare? Întristat de ce să fiu? Că-i

La geamul sufletului tău Se-ngrămădesc părerile de rău. Le uiți un timp, dar ele se adună Și se șoptesc alături împreună. Voiai să uiți de tot,

Ceahlăul e statuia ta... Luceafărul te aștepta De veacuri vechi, mai multe sute, Piscul în creștet, cald, să ți-l sărute. S-a întâlnit adâncul cu

Ce duh ai și ce putere. Să-mpletești ceara cu miere, De la floarea din gradină, Ostenită de albină? Tu aduni de pe meleaguri, Pentru stupi și

Nici suferințele nu sînt la fel. Unul apasă, altul rabdă-n el. Pe unu-l doare talpa, pe celălalt grumazul, Pe cei mai tari trufia, pe cei mai

La geamul sufletului tău Se-ngrămădesc părerile de rău. Le uiți un timp, dar ele se adună Și se șoptesc alături împreună. Voiai să uiți de tot,

Prin undele holdei și câmpi de cucută, Fugarii-au ajuns în pustie La ceasul când luna-n zabranice, mută, Intră ca un taur cu cornu-n stihie, Și

Îți rupe floarea nouă, plăpîndă, din grădină, Fără să-i fie milă copilei de tulpină, Și cînd îți culci pe sînii tăi virginali buchetul, Ea

Je te pèse en tumulte et en silence. Depuis longtemps tu es ma venaison. Que je te tue si tu es mon faucon Ou que j’implore, à genoux, ta

Alla mia morte ti lascerò i miei averi: non altro che un nome, chiuso in un libro. Nelle tenebre in rivolta, che dai miei avi arrivano fino a

Tu sei simile a colui il quale Ti ha impastato, ti ha cercato e ideato Ed è rimasto in te, impietrato, il segno Del colpo della spada

Dove mai sarà andato Fat Frumos, sul suo cavallo, ché non lo si vede in nessun luogo più, per quanto il sole alto risplenda e si abbassi la