Macovei Costel

singurul motiv pentru a trăi este să demonstrezi că știi ce poți face indiferent de ce vor spune oamenii din jurul tău pentru că tu ești scoica ce acceptă durerea și numai durerea dă naștere

într-o seară, Malot se plângea de lipsă de inspirație și-atunci trezit ca după un duș rece i-am spus: singur ai venit pe lume și singur o să pleci din ea s-a uitat lung la mine, a plătit

viața este o continuă ascensiune ne cățărăm din piton în piton cu sau fără plasă cu sau fără regrete sau urme de îndoială urâm muntele dar în același timp îl iubim pentru că el este singurul

de felul meu am fost un copil cuminte. ascultător. nu știam ce-i minciuna. nici adevărul. și viața se scurgea limpede și clar până când am fost alungat. atunci am aflat ce înseamnă revolta și

Tu ești unica și m-ai ales din mulți Pasărea degeaba își are aripile fără o boare vânt Iar cerul fără sărutul norilor este doar un iad incandescent Fiecare suflet intră în viață rupând ușa

orașul meu se compune dintr-o casă, un birou, câteva tramvaie și niște străzi orașul tău are câteva străzi, niște tramvaie, un parc și o casă orașele noastre nu cred că se suprapun dar coexistă

în orașul cu case albe prin lege femeile cu sânii albi se îmbracă-n alb prin lege bărbații își vopsesc mustățile și bărbile iar copii (din fericire) sug la sân laptele alb pentru ca legile să

când oasele-ți sunt reci și ne strângem la gura peșterii, în jurul focului poveștile-și așteaptă rândul și cele spuse și cele ne dar datoria ta e să fii martor până la moarte a ta sau a

trecutul se cerne după propriile legi te poate îngropa, te poate spulbera, te poate biciui sau pur și simplu te poate arunca într-o buclă din care nimeni și nimic nu te mai poate scăpa am

scrâșnet de frâne și cauciucuri, capul unui șofer scos pe geam, un tablou fără ramă o doamnă elegantă într-un costum verde mușchi privește când la semafor când la lesa întinsă a bichonului un

și da. încă nu m-am săturat de viața asta da-întotdeauna am ars jertfe în jertfelnic lumea mea e tot mai mică un motan negru câteva trepte un petec de grădină și o uitare plină de

când spaima se înfige și sfârtecă lumina lași toată greutatea să cadă la pământ privești mâna strivită știind că-n veci e moartă și lacrima uscată se zbate-încet în gând m-au stors ca pe-o

țînând cont că luna aceasta, martie, a fost mai rece anul acesta nu am înflorit poeziile mele nu și-au găsit cuvintele și nici lacrimile cuvintele au plecat în exil iar lacrimile au căzut direct

exodul e o dulce alinare și pribegia către sine e un chin mă lepăd, mă lepăd de mine m-alung și mă caut continuu m-arunc în uitare ca-n suliți sunt eu, pasărea spin te știu și mă

îmi place să cred că am rolul titular într-o piesă numită bombastic viața mea dar știu că mă mint frumos. așa ceva nu se poate. sunt alții care îmi scriu rolul zilnic lăsându-mă să

e o poveste puţin tristă sau poate doar pesimistă care nu începe ci se termină cu a fost odată după ce ea s-a văzut măritată şi în rândul lumii intrată ea era puţin curvă răsărită în viaţă

e o poveste puţin tristă sau poate doar pesimistă care nu începe ci se termină cu a fost odată după ce ea s-a văzut măritată şi în rândul lumii intrată ea era puţin curvă răsărită în viaţă

vă rugăm să pășiți cu atenție! teren minat! fiecare cuvânt vă poate exploda în față distrugându-vă cu totul. jur-împrejur pustiu latră și soarele se șterge la ochi ici-colo câte o urmă

bătrânețea nu-i pentru cei slabi de înger. cei slabi nu se-înfruptă din ea. bătrânețea e o luptă continuă cu trecutul ce te vrea doar pentru el și cu viitorul ce nu te mai așteaptă. bătrânețea

închide ochi puiule, îmi spuneai și vei vedea că toate spaimele dispar sub pavăza pleoapelor. și am crezut mamă închide ochii fiule, îmi spuneai și vei vedea greutățile vieții

poate că eu mă voi rătăci printre cuvinte dar ecoul tăcerilor mă va aduce iar printre voi și astfel culoarea dimineții va înflori poate că tu, odihnindu-ți uitarea, vei plânge dar lacrimile