Melancolie
Ceea ce am pierdut din lucruri Se întoarce uneori Mai profund decât memoria înșăși Sub forma de pasăre De dincolo de trecut Ori de arătare
Consolare
Uneori cânt psalmi lungi cuvintele ca o aerisire în fisura sensului pe măsura lui Babel se înalță diminețile viitoare una cu pământul ca un ecou răsună până la capătul celălalt al
Izomorfism
cuvintele locuiesc cu Adam așa cum bolile ori oamenii locuiesc uneori cu oamenii nimic nu e pe măsura sălbăticiei mă înstrăinez odată cu diminețile cu liniștea în care se amestecă
Arhitecturi I
Lumini deșuchiate și împrejurimi dintr-o beznă cunoscută un cartier părăsit prin supra-populare lipsă de spatiu sau oameni cineva își face cruce și tace ca și când ar înțelege ceva lucrul
Calm
Se prăbușesc linii verticale și cântecul înalță ochiuri mari de nisip ca atunci când nu poți alege unde începe tăcerea sau până unde se întinde trupul tău pe aici treceau urme de cai și
Visul deșertului
îmi amintesc că strigătul căuta trupul meu ca un animal întortochiat în dimineață limba deșertului îmi amintesc mai mult greu era corpul meu și strigătul se îndepărta de la mine prin
De cealaltă parte a rîului
de cealaltă parte a rîului mîna ei desparte vederea de văz obiectul de memoria lui o mînă nu o poate spăla pe cealaltă în atingere se înghite tot ce era de cealaltă parte va să zică unde
Limba păsărilor
închise sunt ochiurile rîului acum nu se poate vedea chipul celui venind limba lui este limba trecerii strigă fiara înecată în apă limba lui este limba păsărilor și încă mai mult decât limba
Pas II
Din pântecul ei se ridică Scârțâitul abrupt Al fierului și al pământului Al nenumăratelor treceri spre seară Fântâni adanci în care trecătorul își poate vedea acoperișul casei glasul răgușit
Pas I
Glasul ei era undeva la suprafață La intervalul dintre răzvrătirea lucrului și frica de el De ne-astupat sunt rupturile Căci acum nu piatră de piatră se leapădă Ci înșăși lepădarea se
Frigul
frigul are gust de rădăcini așa că spune-mi cum mor cu adevărat oamenii are să ne cuprindă în mijlocul somnului mâinile noastre seamănă din ce în ce mai mult cu nisipul se întinde din ce în
Exercițiu
convoiul trece prin aer tăcerea pocnind ca lemnele sub greutatea focului de sub pat se ridică dâra de sânge a somnului în trepte coboară uitarea visul prelungind dimineața cu cap de
