Ana Urma

Niște semințe mici, ce se nasc în pământul înmiresmat al speranțelor noastre, crescând tăcut și ușor, până ajung să străbată cerul și să atingă acel loc unde nu există limită între dorință și

te-am căutat în ceruri te-am simțit pe cărarea mea prinsă de un fir, adaug și luna cea nouă în veghe îmi ții într-un colț de inimă o lumină mica ți-am simțit pașii cu fruntea lipită, de tăcere la

după o ploaie un semn tresar înălțările somnul florilor caut liniștea

să te trezești dimineața să știi că mi-e dor de tine, timpul s-a oprit, iar ochii plâng neîncetat și zborul primăverii pare melancolic, astrele sunt puține, iar cerul de hârtie se pierde printre

este un pas curge ușor pe foaia albă ca o picătură de rouă e un dar toate vocile se unesc printr-un șir tăcut de cuvinte nu are chei nici ferestre nu are trup, dar o simți măsoară

gândul, cu visul unei nopți, se împletește cu pacea sau timpul din umbra ta aud inima, tic-tac ce se va pierde, trupul meu în vâltoarea vremii uitată, o piatră fără

iscălesc zborul pe inima mea pe inima lor voi scrie scrisori sub fereastra mea în cămaşile vieţii încheiate cu nasturi să-i învăţ ce înseamnă a iubi, a ierta împrăştiind cerneală o

începem descifrarea în linişti la minut zilei scurse în coşul cu memorii străfulgera deşertul la mine cu firu-i de mătase să-l prefacă în dâre de nisip şi-l uit şi uit cum perlă

E o chemare pe care o simt în piept dar nu știu unde mă duce și uneori mă întreb: dacă nu e doar o fantomă, o umbră o țin cu disperare în mâini, dar apoi închid ochii și

Haiku sub clar de lună – și-n vârful unei crengi curge o voce

hârtia îți mirosea a noapte lungă, scriai cu febră, altfel ți-ar fi răsfățat degetele de dor paginile, smulse dintr-un atlas vechi, cu miros de levănțică, geografia inimii pe foi ca niște

perdea grea de catifea Parisul acum era Tanger un oraș care îi semăna cu piețe miroseau a chimen ceai verde și oboseală dulce tu pășeai desculță printe tarabele abandonate cu aceeași

muzica învăluitoare deși pe slow își puse rochia verde pe care cocorii cu aripile desfăcute prin locul exotic de origine al mătăsii, își prinse în păr clama argintie închipuind un

floarea soarelui – într-un pumn de semințe parfumul verii ✍️

zâmbet de copil – tot soarele verii strâns într-o portocală

dacă vrei să atingi steaua, steaua ta zboară cu gândul începe să scrii mai întâi titlul scrie-l cu majuscule pe frunze, pe pietre pe sticlă cuvinte perechi sau rebele pe

Ca o floare În umbra tăcerii, pașii se topesc în vânt, o scânteie ascunsă fără glas, în pieptul nemărginit. Victorie deplină, fără sunet, fără trup, un freamăt fără flacără, un

însetați de o gură de aer uităm mersul pe jos și vâslim și vâslim printre nori doar cu gândul uneori descifrez în insrcripții sonore făptura florile târzii în cuvinte nespuse la

atât de simplu suntem oameni un alt om ca o joacă schimbi jucăria doar totuși …nu-ți răspund vreau să te fac să-nțelegi nu am nimic să-ți spun cereți dacă îmi scrii iertare de

Știa că stelele nu se abat niciodată din drumul lor, iar aceeași siguranță o regăsea și în cuvintele pe care le aduna, uneori grăbită, alteori înfrigurată. Micile sale manii, lectura, scrisul,

mai rup o filă-n calendar și uit socoata timpului, o pierd pe zile luni şi ani în primăvară și mă arunc anotimpului copilului ochii cu nesaț tăcute amintiri fără margini

m-a chemat cineva …dincolo de ziduri o șoaptă pierdută-ntr-un aer prăfos era vocea unui gând un ecou dar azi s-a întors cer fără margini am pășit printr-un nori aveau ochi dar

Ștefan Augustin Doinaș O, ce nalt naufragiu! Singura luntre are vîsle de pene. Ștefan Augustin Doinaș (născut pe 26 aprilie 1922 și decedat pe 25 mai 2002) a fost un important

Era un refugiu al înaltei societăți, al bancherilor și aristocraților de altădată, o oază unde negocierile se desfășurau între palmele transpirate ale celor care jucau riscul în jocuri