cezara răducu

ca și cum ți-ai șterge semnul animalului care te hrănește cum ai săruta aburul nemuritor al unei ferestre dintr-un ospiciu nici țipenie de rană întoarsă de la curățat nicio umbră de câine în

nu pot pleca singură din mine cineva mă mai strigă cu numele tău în vremea asta caii nu își mai doresc morți libere ochiul stă deschis mai mult decât orice îndoială inima mea plutește ca un

mână lângă mână poveste mută ne înstrăinăm frumos două adevăruri nu pot locui aceeași clipă ți-am trădat copilăria arunc cu pietre înăuntrul meu nicio apă nu-mi răspunde împrăștii absurd

sunt parte din apa în care cerul tău își pune uneori rădăcini nu mă tem să îți iau forma corabie numește-mă sau albatros sau piatră vie vis proptit în ființa lucrurilor

poate aerul fals al orașului ne-a legat de vreo absență cândva cum altfel să îmi fie dor de câinele neștiut să mă așez lângă liniștea ta două margini înnodate săvârșind o

două versuri ajung într-un poem unul era atât de posomorât...

un nor de lumină sinucis te săpase prea adânc în mine deja ne învecinam cu o iarnă neliniștea nu se născuse încă doar un copil întingea cu degetul într-o poveste

câțiva fluturi hrăneau felinarul din cafenea un străin ducea sub braț un bot umed de căprioară auzeam în urmă pașii unei umbre stârnite o zi cu un cer avortat un timp orb repetă după soare

să fie O sau cu ziua de ieri care mi-a rămas lipită râsul strâmt al păpușii de porțelan aruncată într-o vitrină oricum va fi o scrisoare lungă după ce am să o închei o să înfiez un

...și eu mi-am tăiat breton femeile basce urăsc până la moarte femeile basce iubesc până la moarte poetele au câmpii de singurătate ascunse necurățate de demoni cu mine însă poți desena

e un animal lipit de foamea noastră ne usucă iremediabil cuvintele ne șterge liniile din palmă e și umbra lui ne trece viețile unele prin altele dar nouă ne e teamă să nu ne

poemul acesta l-am râcâit dintr-o coapsă de cireș ca o filosofie orientală surâzând printre răni lângă o femeie împletind dimineața în păr vreau să înnoptez în povestea ta să-ți întemnițez o

ce puțină mi-ai rămas, dragoste punct alb între primăvară și toamnă linie închisă în trecut linie frântă într-o zodie împletită secundă moale cană de lut într-un han apus și ce întins mă

mă legănau sufletele oamenilor dintâi libertatea noastră țopăind într-un colț certitudine cu mii de labii ce vină îmi trezește fiarele astea putrezite ce vierme alb îmi poartă cămașă

mușc din carnea mamei nu vreau să îți dau nume te știu străin alergi înspre copilărie cu un steag de staniol înfipt în umăr suflet scânteie niciodată cu inima goală mâinile monument de

de ce am fi schimbat lumea iepurii de casă făceau dragoste o voluptate deplină o imensă gură lacomă ca o zi făcătoare de văduve o femeie închinîndu-și memoria arsă îmi tăiase drumul părea că

la început oamenii aveau case noi numele tău încăpea în numele meu ca o grecie înflorită în insomniile unui pelerin tot despre inimă îți voi scrie că doar ea ne seamănă ca un petec cald de

să îți lași uitată partea ta de înger cineva să o ajungă din urmă iată istoria călugării florii de cireș din pielea noastră

atunci pot să înfiez o umbră fericirii să fie și ea în rândul oamenilor nu de alta trec peste o mie de învieri și o singură moarte rup din carne prunci de marmeladă îți clătesc inima prin

câteva secunde înghețate pe marginea ta porțelanată fereastra aceea ignorantă ce refuză să se închidă în noi și bărbatul acesta care a sosit primul în anotimpul meu doar vioara cu

degetul ăsta cu care ți-am atins copilăria este același care a hrănit și animalul și îngerul cu el am împins lumina am acoperit primul plâns cine își mai amintește frisonul? tata