seri albastre adăstați puțin pe marginea inimii noastre cea mai lipsită de venin la rădăcina ierbii ce tineri sunt șerpii și parcă-nviem și

Îmi plac oamenii care mă neliniștesc, mă fac să mă văd deodată grozav de închipuit și de gol, forțându-mă să mă schimb, să mă caut

Din nou să punem ordine în gânduri, să mai gândim odată ce-am gândit cu un cuvânt mai lin și-ncetinit, dând loc priveliștii de printre

cineva, dormind, te visează din visul lui te-ai născut altfel nu pot să te-nchipui atât de fără contur de frumoasă cel care singur te

satul sta taurul in mijlocul campiei galbene de parca din senin un fulger l- a carbonizat e negru de putere mai viu sun crusta

am visat un cer înstelat cu stele limpezi pînă la înduioșare iată ți-am spus luîndu-te de mînă unde se află cum arată constelația firului de

ce ți-e și cu bătrînețea cum vine ea pe înserat și e însăși seara gaură neagră în care toate cad uneori ai în cap în loc de creierul cel

în nemișcare vag îngîndurată numai poteca pe care stai alunecă departe și te trezești în bătaia de raze cum te-ai izbi deodată de marmora

în tăcere încercam să mă învelesc tot cu propria-mi piele trăgeam de ea cearșaf plapumă pătură cazonă de marginile ei dar ea se făcea din ce

aceste păsări cresc din mine la început au numai ciocul ascuțit mă devorează-ncet pe dinăuntru fiecare izbitură-n carnea mea le-adaugă o pană la

de astănoapte pămîntul a început să se totească mai repede morții sug zeama din mușchiul de lespede și ce dacă sînt și este și va fi tot

îi lunecă luna umbra pe lucruri cu migală cade-n fîntîna de-o palmă lanțul cu căldarea goală ce zugraveală-n aer pe vinele de aseară pe cea