Laura Șoltuzu

Zbaterile pământului până la marginile lunii și glasurile voastre jurnalistice mă înfioară nu mai avem libertate avem doar un pumn imens blocat între maxilare și neputința de a spune și a

Dragostea, un șnur legat de inimă pare strâns în depărtarea chemărilor, ea stă cu pereții căzuți lângă soare tace, zâmbește, visează. de am putea uita dragostea, s-ar reinventa într-o vară în

Petrecem orele nopții încă în viață ziua sfrijți în soare ne uscăm ornamente sub case verande deschise spre lună castroane cu viată suntem ca păsările migrațiile scot poporul din casă

Femeia de la biroul de asigurări învăluită în galben cu buze subțiri și păr negru cu alb la rădăcini își joacă ușor balansul mâinilor prin explicații ce-mi trec peste urechi se lovesc moale de

Copiii care fug pe străzile orașului meu au gust de papanași pufoși și calzi în damf de scorțișoară și sărat prin coji de semințe la zâmbete Cu fața strivită de un vis A fost odată... nu s-ar

Prins fără de veste orașul se colorează sub soare ea, o verdeață pusă la uscat el, un vers găsit într-o dulceață Pe pervaz porumbei murdari sar, se lăcomesc la mici atenții Nu-i iubesc, nu-i

Prin fericirile trecătoare petrecem tristețile necesare drumurilor veșniciilor Mereu liberi să murim cum vrem Ca aripile chemate de o pradă Și ca un foc ce se arde chiar pe el Așa suntem de

Fericirea trece pe lângă noi cu aripi de papagal colorate și scumpe Astăzi fiecare om este un om cu picioare și mâini Nu știu prima mea remarcă când am înțeles viața A 2 a a

Nu te teme pașii sunt liane spre veșnicie Pășește încet sub pământ sunt piesele de schimb picioarele umane așteaptă să fie răscumpărate de Ziditor. Plângi încet măicuță dragă lacrimile tale

Doamne urc muntele de piatră ești prea departe schiurile mele așa grele se prind de tendoanele picioarelor Tale acum ești carne și gheață și simbol de pus sub haină Auzi Doamne am și eu o

Ne-am cunoscut în copilărie într-o gară cu geamuri sparte Părinții mei mă duceau la Vatra-Dornei Părinții ei de asemenea Aveam părinți prieteni Alina adora zăpada Mie mi-e frig m-am destăinuit

Astăzi mă gândeam să scriu o poezie despre viață, despre societate, despre o muscă ce-și mânâncă în tihnă picioarele sau despre un om ce moare fără nici o explicație Aș fi vrut să scriu o

Crispaților cântați colinda-n poartă E vremea odihnirilor Scuturată de bocete și petreceri e Sărbătoarea E aleasă ca o singură șansă de viață Colind la poarta Hristosului.

versuri câte șase le aștern pe pat și pe jos am umplut toate cărțile goale fișierele, cămările, zidurile și inimile clopoței și firimituri prin brazi și lumânări bomboane de ciocolată în ochii

Ce curați sunt peștii în apă curbați spre cer într-o secundă ei știu că cerul atingea cândva aripile și solzii lor odată cu potopul Ce fără glas e glasul lor când sfârâie în tigaie o zbatere

Pe un deal limpede din vată cu miei de cauciuc și vaci de porțelan răsare soarele cu o față îmbujorată asfaltul e cald desenele copiilor sunt suflete în expoziție pictate cu buline de roșu în

Fiecare secundă petrecută în copac te scutură cu putere peste simțire amintirile cad zdrobindu-și țestele de gard sufletul se înalță ca o aripă spre Ziditor Îmi ești aproape și Te

Pâlcuri de zâmbete peste întrebările toate tremură ca un lan în mireasma verii nu mai aștept răspunsuri de când viața începe să-și numere pașii primii din ulița mică și strâmtă a mamei următorii

În poala mea se odihnește ploaia în rame sparte, schițe de sculpturi încă visez la poveștile din lemn în care mama mă îmbrățișa pentru ultima dată eu prinsă în labirintul de a făptui ceva ce mă

1, primul licăr de pană la creștetul unui băiat și prima înfiorare în pieptul unei fete prima cârjă în inima unei bătrâne sau lacrima unui bunic pe moarte la ce e bună poezia dacă nu știe

Mă uitam la trandafirii înfloriți, erau ca pasiunile, muiați în găleată unii ca sirenele, alții de prost gust, dați cu sclipici hmm, pt ce dați cu sclipici trandafirii? florăreasa se miră și îmi

Cu coatele rupte de boală am hibernat în cămașa de noapte toată iarna și iarba gălbuie se mistuie pe munți eu sunt ca o pleavă amară într-o sticlă de sirop de tuse și într-un pumn de pastile

Rossini e mare toate notele triste le răsucește în râșnița de piper le scoate mațele și ficații devin miracole sparte la picioarele mele sub tocuri și mănuși tobele încă mai amintesc de

Încă îmi amintesc așa de clar prima zi de facultate când profu de sculptura stupid ca de obicei, m-a pus să citesc cu voce tare protecția muncii și mă tot gândeam de ce pana corbului trebuie eu să