Daniela Luminita Teleoaca

singurul lucru cald era sângele această plăsmuire perfectă menită să imite până la identitate intrarea în viață într-un fel anume ulița era pașnică (nu încerca vreunul să scormonească

Plecase mai întâi Pigy în fracul lui, impecabil cu o zi înainte, când ochilor mei li se înfățișase una dintre cele mai înduioșătoare priveliști: puiul și mama, într-un joc felin de zile mari! Atunci

cu picioarele rumene ușor înverzite de la cântecul ierburilor al lăcustelor ea cobora mai mult luneca mirosind a arsul cuptorului niciodată nepregătit cu trupul împlinit femeie a

îi venea bine pământului așa împroșcat cu roșul roiului de flori ce nu contenea să sosească dinspre tine în acest început de iunie ca-ntr-un sfârșit când culorile se amestecă până la a se

Insidios fumul țigării tale își făcea loc, își cerea drepturile. Pe nevăzute, pe nesimțite, parfumul părului meu găzduia infinitele stări fumurii. Cel mai probabil venea decembrie și pământul își

Arșița ștergea granițele dintre cuvinte, dintre vietăți, dintre noi și pământ, dintre pământ și cer... Ștergea cuvinte. Așeza altele, altceva în locul lor. Ulița era teatrul bătăliilor decisive. Atât

aici oamenii în salopetă nu s-au oprit niciodată vuietul lopeților se amestecă în zumzetul atât de familiar al lăcustelor sudoarea scrie câte o poveste pentru fiecare ne adună apoi la un loc/

Dumnezeu a fost atât de îndrăgostit când a creat Lumea! Antidotul perfect la nimic este iubirea. Vindecarea de uitare tot prin iubire se obţine. Şi de frică tot prin iubire se scapă. Şi de

era copil nu se grăbea să crească cât despre cuvinte... gângurea înțelesuri gesticula coptul merilor bălăngănitul muzical pe o mare ca într-o viață din când în când își rezema ochii plânsul

La început voi fi privit-o puțin altfel. Dornică să explorez fiecare detaliu, îmi voi fi reprimat pornirea în ochii celorlalți, în ochii mei. Căci – înțelesesem eu suficient de devreme – omul trebuia

Tata n-o înșelase niciodată pe mama. Mama nici atât. Mai auzeam noi câteodată prin casă vorbindu-se de câte o „fustă”. Fusta era dintotdeauna, rămânea acel „obiect de îmbrăcăminte femeiască, care

Și-atunci am trăit toamna repede. Chit că nimeni nu mai zărise picior de ea! Ne-am zis: mai bine acum decât niciodată! Era ca și cum cineva din adâncuri ne-ar fi somat: blând, ademenitor, părintește.

O iubea! În puterea nopții de noiembrie. Când vietățile domestice de mult și-au dat mâna cu tărâmul liniștii, al încremenirii. Numai ea face pădurea să-și amâne somnul, rând pe rând ia copacii, le

lumea în care tramvaiele nu acoperă glasul omului de-abia te-ai trezit și nerăbdarea deschide subit lacăte un clopot înmiresmează locul și timpul se dilată ne facem pașii mici șederea cât

păsării îi luceau ochii un foc din alte lumi prin rețele se propaga am strâns-o la piept i-am simțit inima pe-a mea străpungând-o (această tandrețe letală infinită) am plâns cu

acolo copilul și-ar fi atârnat coarda cu mânere trandafirii și-ar fi mângâiat, închipuiți, ursuleții cu degete de grădinar ar fi intuit viitoarele semințe nepervertibile departe de cădere ar

Mama! Habar nu avea ea pe unde trebăluiam eu cu gândul! Cât de departe sau – cine știe?! – cât de aproape eram când ea mă simțea, mă vedea exact lângă ea, acolo în preajma unei măsuțe cu pătrunjel

acolo-mi place să cred: e marea! și cei câțiva pescăruși tineri rămași de la facere de parcă și-ar fi propriii fii propria legislație când dau cu sufletul să le ating zborul amintirea

mirosea a porumb copt eram acasă! timpul era al nostru oricând pasărea putea să lase ploile să-i cadă din cioc odată cu firișoarele verzi de viață din care își încropea anotimp de

Îl chema béju sau bejú – dracu știe cum se va fi accentuat?! Că lumea vorbea cu gura închisă, legată la ochi fedeleș: să nu ne audă să nu ne audă...! Și-și pocnea cuvintele, să stea naibii acolo la

Niciodată Nora nu i se păruse așa de – ufff! cum să-i zică?! − așa de frumoasă! Ba nu! Așa de luminoasă! Mțțțț....mțțțț, nununu..., în mod cert nu de asta era vorba sau poate că da, de „asta” și de

a privi straniu nu deținea vreo putere amplă să se opună grelei căderi a pleoapelor acestui poem ce se scria pe furiș sub văzul orbilor cumva din scâncetul sugrumat al corabiei al locatarilor ei

Când am învățat să-l fac pe G eram la bunici, în cealaltă parte a satului, ca-ntr-o altă parte a vremii... Venea toamna și, atât de albe, gâștele încă se încumetau să dea cu ciocul în mugurii

Se uita cu scârbă la femeia – sau ce va fi fost aia – din fața lui, mai mult din spatele, cel mult dintr-o laterală. Una total inofensivă. Și-ar fi pocnit-o dacă un gând tâmp din vremuri imemoriale,