Subțire, fadă, rece, solstițiului altoi,
O toamnă mărăcine iar cade peste noi;
Haotică, bizară, vecerniei făgaș,
În lemnul vechi al tindei, zidește alb sălaș.
La doi pași de răscruce,
Tu cetluiește-mi cerul în piatra temătoare
Și duhul înnoptării amână-l ceasuri multe!
În slobode soroace, hotarele oculte
Le țintuie-n poeme învinse de ninsoare!
Tu cetluiește-mi teama când
Mi-e dor de tine azi, și mâine, poate;
Ce veșted sună clopotele-n dungă!
Străine de visare, iar alungă
În lanțuri grele cerurile toate.
Mi-e dor de tine când, cu ochi de șarpe,
S-ascunde
În prunduri ne’mblânzite, îngenunchez tăcută
Și strig la miezul clipei ce-și bate-n mine anii;
Răsfrânt în ochi e cerul. O, lama sabactani!
În clipa mult prea scundă, mi-ai dat să beau
La Cărbuna
E zvon de veșnicire la Cărbuna,
Arcadei, Doamne,-i primenesc pridvorul;
Sunt rugă și destin dintotdeauna,
Și pasăre netăinuindu-și zborul.
E zvon de luminare la Cărbuna,
Nu plânge, Părinte! Pe Cruce nu-s lacrimi,
Lumina e fluviu de alb și de verde;
Bat clopote ‘nalte, amurgul se pierde
În troițe-nchinate celestelor patimi.
Nu plânge, Părinte! Flămândele
M-am tot gândit cum, Doamne iarta-mă, să-mi încep povestirea. Acum mă uit cu disperare la pagina asta albă de word. (Nu săriți! Dacă nu avem pâine în casă, și nici bani de, e bună și tautologia, la
Mai trecem prin omături moi,
Păgâni spre țărm brumat visând,
Și taina clipei, surzi și goi,
Nedezlegând, nedezlegând...
La ceas pictat cu mori de vânt,
Mai trecem prin omăt vâslind,
Lumină-n
nepoatei mele Miruna-Maria, la doi ani și opt luni
Ununa „poate” totul: dansează, scrie, cântă,
Vorbește limbi străine, vreo trei, că-s bune toate;
Desene câte-n lună ea face și ne-ncântă
Cu
În care grote pasu-n răzvrătire
L-ai asmuțit, zăludă, muza mea,
Și-n foșnitoare umbre, câte fire
Ai miresmat cu cetină de stea?
În câte hanuri ai ’noptat pribeagă,
Înflăcărând bușteni
Ce lâncedă-i clipa, străină, plăpândă,
Arare zvâcnind vălmășite himere,
Sub zodii amare, cercând să ascundă
Cărarea cu umblet de fum și tăcere!
Ce lâncedă-i clipa, străină, plăpândă!
Pe rând,
Drumul robilor are un capăt aici
și unul cine știe unde;
Când s-o fi învechit vremea?
Oameni și păsări,
fluturi și arbori,
când s-or fi trecut?
Uite cum se scutură vulturii
de văzduh!
Ai
Cred în noaptea veche - iederă-nspre luna
Dăltuind altare la răscruci de drumuri;
Ard la mal cu sălcii tainele întruna
Și culeg din rugă vrăjmășite fumuri.
Cred în ploi de toamnă și în căi
Sunt taine rostuite în piatra sidefie,
Și tu, culegătorul, le decantezi născânde
De stihuri singurate-n cuvânt ca apa vie.
Aleargă-n căutare, prin șoaptele plăpânde,
Torentele avide, sub bolți
Am priceput demult că Dumnezeu e un copil mare. Uite, de pildă, de ceva vreme, i-a venit pofta de pictat. A colindat El prin lume cât a colindat și, ostenit de căutarea unui loc mai acătării, unde să
Ieri, am văzut cum toamna își plimbă patimile pe aleile din Parcul Copou. Am regăsit-o, spre seară, rezemată de Teiul lui Eminescu, ținând în podul palmei trei frunze chihlimbarii: una pentru Poetul
Toamnă belalie, în nadir vioară,
Du-mă în ispita sevelor din vie!
Jur pe asfințituri, nimeni n-o să știe
Drumuri bejenite-n vremi de-odinioară.
Toamnă-n penitența trecerii fugare,
Spală în
Mirunei-Maria
Ia seama, din norduri cu miez de poveste
Coboară-mpărați cu privirea blajină,
În straie nălbite în ape celeste,
Uscate pe prund mirosind a sulfină.
Ia seama, când noaptea se
Ales în pas allegro de istm - avar irod,
Cioplind în trupul toamnei nespusele poeme,
Obolul dai tăcerii. Neîntâmplat exod
Asmute pietre roșii - sigilii peste vreme.
Þi-e drumul așternut,
În joc fără noimă, sunt frunza pribeagă,
Prin pulberi albastre, letargică vină;
Alunec tăcută prin ierburi-rugină
Și-n zare m-acopăr cu toamna întreagă.
În joc fără noimă, sunt frunza
Se clatină în săbii puzderie de vise
Răstălmăcite-n zodii - prădalnice ulcioare;
Preatimpuriu pierdute, călcate în picioare,
Adorm sub jarul zării colindele nezise.
Privirea-mi se afundă în