George Florin Cozma

Mă-ntind pe muchia barbară A singurului NU din jur, Visând o barbă cuaternară Pe care s-o (pardon!) înjur; Boltesc minuni peste

Vreme de nuntă și de urgie, Zgură albindă pe mânăstiri; Pasul se-ndeasă către pustie – Noi suntem, sigur! soarelui miri; Noi, dinspre munte,

Cumplită dragoste! – a mea spre tine, A noastră către Timpul tuturor… Să ne ferim acum de Viitor, Să spargem clipa-n scânteieri puține Și să

sunt încă viu în clipa când te chem, sunt nervi și oase, carne grea și sânge, dar – mai ales – sunt aerul ce plânge deasupra ta ca-n moarte,

pielea acestui Decemvre s-a zbârcit nepermis, ca noroiul pe oameni de gală; în marea Istoriei sală, inima-i animal sinucis… crește

de-ar fi să strig acum despre Noroc, cu sângele aș face-o, nu cu glasul – cu sângele acesta ce mi-l joc sub steaua care-mi vede

Iubita mea, sunt însăși așteptarea Cu porumbei – pridvor bucovinesc! Se-aștern alături Muntele și Marea, Se-mbrățișează și se dezvelesc, Îi

voi fi bolnav și bătrân sub secera lunii, peretele vremii îmi va părea o oglindă de crin; amintirile toate-mi vor fi cer senin – cât să se

Vei sta închisă într-un semn al meu – pe când lumina însăși, ostenită, mă va striga, tânjind, ca o iubită nemaiputând fugi din curcubeu; vei

Puține cuvinte! – prilej de vecie, Pornire de soartă, lesnire de stea: - Cu gheara, cu dinții, exist, Românie! Și lupul din steaguri

Stai împrejuru-mi ca un cerc de cretă și-mi spui tot aerul ce mi se cuvine. Iubit, ucis, halucinat de tine, îmi însoțesc privirea cu

Are tălpile albe. E albă până la glezne. Dulce marmură dintr-un munte într-altul. Puțină și lunecoasă. Ca și cum ar lucra la statuia de

Ana Netulburată, Ea îmi ține în viață Singurătatea. Copilărie Oh! – eram fraged-murdari Și Dumnezeu plutea Mai

Dă drumul hienelor să mă devore; sădește două, trei flori carnivore; cumpără pentru soare o colivie – ce va mai fi, nu se știe; împrumută

A. Totul, totul se termină cu începutul. De mult. Soarele și (cred?) moartea. și celelalte dureri. Doar tu

Clavicula mă doare să-mi facă loc în cer; mai pune blues-uri, doamnă, pe icoană; eu sunt chiar Drumul săgetat din goană și o să-mi nasc din

Ne-a adus Marea podoabe de singurătate: alge cu ochi îndrăzneți, fii femeie! și nu tresări – pentru mine-i, înfipt, înecatul-cuțit între

- Horațio, ajută-mă să zidesc somnul femeii mele, clătinarea aerului de după zbor! Ajută-mă să conturez balconul acela până la care cuvintele

noi, toți, ne scriem sufletul pe Moarte, surâdem, hohotim, dorim, durăm… fie-ne Depărtarea să ne poarte -n Aproape pe care îl sperăm! Fie

Nimic împotriva luminii! Doar semnul din care vin păsările cutezătoare, doar greierii inocenței și-ndemnul de-amânare, gol, în picioare; doar

Lăsați-mă să plâng în voie La marginile EI de trup, Să-i strig din curcubeu: Ahoe! Și să mă frăgezesc a lup Și s-o aduc în casa

Doarme. Au apus-o drumurile. Câine – blestemat, jumătate ucis de trafic – zgârii asfaltul, urlu subpământean, mă diluez în

Eu – albit de versuri, tu – încercănată umbră, alergăm prin soare – urmă după altă urmă, încruntînd lunete foarte pămîntene; pentru limpezire,

Cred c-am murit pe sînii de strugur ce m-au vrut în schimbul păsărilor derutate, cred c-am să trec în arbori și celălalt ținut mă va conține

Amurg cu pietre scînteind tăcut. nu vreau încrederi, nu aștept orchestre; doar să-mi îmbraci simțirile-n sărut prin licărul chemărilor