Dură e grația aidoma unei pietre fluturii hohotesc proslăvesc teroarea sângerează grădina ca un obraz zgâriat de gândurile noastre

Brațul e stavilă vîntul e zi un lucru presupus e viață zidul e-o controversă norii sînt rîvnă. Călimara e rîu fereastra e grai planta-i

Să-nchizi o claritate sub gratiile vocii să-ndepărtezi de pe buzele aspre molozul dimineții s-atragi tufișurile într-o unică despicătură de

Asemenea unui joc de cuburi colorate ți se compune viața e-aproape terminat desenul ei și nu te mai saturi să-l privești un porumbel

Doar în încăpere doar în locuința ta strîmtă ceea ce nu cunoști: peretele fraged ca o piele de copil o pată de lumină înfulecă totul un

Lumina Nu e totul pierdut. Lumina desenează două femei pe balcon un copil o umbrelă deschisă un cîine cu urechile mari și-apoi

A te privi pe tine însuți e-o armă a privi pe altul e-o dezarmare a nu privi deloc e-o germinație.

Orice oricît aș spune asta e Poezia asta e Poezia urcată-n castan rotindu-se asemenea coroanei lui coroana lui rotindu-se asemenea

Atît de comodă iubirea întinsă pe șezlong potopită de Soare cu-n moale nimb de efemeride în jurul sînilor carne pe carne cum aurul pe

Trandafiriu pămîntul cum lenjeria ta intimă îți muți ușor degetele senzuale de colo-colo gîndul un ghem de sfoară ce nu se mai

Pe pielea ta albă sălbatică întinsă o grotă o grotă din cînd în cînd întoarsă pe dos ca o mînecă ori dată la curățitorie.

Nimeni nu se ma naște nimeni nu mai moare aici între blocuri o baltă cu cocleală de lintiță un petec minuscul din Geneza putredă un idol

Nimeni nu se ma naște nimeni nu mai moare aici între blocuri o baltă cu cocleală de lintiță un petec minuscul din Geneza

Pășești pe-acest covor pe care florile și-au vomitat singurătatea astfel grădina e-n casă tu ești în grădină în tine nimeni.

Precum un obiect viitorul aspru la pipăit ori numai privindu-te încruntat în timp ce lumina explodează-n jurul nostru lumina

Cotidiana durere sub coaste în dreapta o aștepți te așteaptă un gol sau o treaptă care la ore fixe te-ndreaptă atât de protocolar spre tine

Din exces vă asigur domnilor doar din simplu exces amarul devine dulce iar în întuneric mijește lumina

Oamenii care traversează strada intră în magazine își dau mîna zîmbesc se evită sunt oameni vii oamenii care vorbesc care scriu sunt morți.

Nici o imagine nu e îndeajuns de concretă să stingă-năuntrul ei licăritorul vid cum o candelă.

Răgazul împunge aerul cum un deget aburul moale aplaudă geamul deschis la picioarele patului încălțările încrețite de griji micul buchet

Amarul Târg te pândește când te dezbraci prin gaura cheii apoi ți se uită-n suflet prin ochi precum prin gaura cheii

Un curent acru pe șira spinării ghimpe de gheață până și pe pereții odăii un telefon surdomut vorbindu-ți prin semne oglinda-broască holbându-se

Pretutindeni doar trup enorm al zilei pe care camioane mahmure-l transportă exasperant de-ncet spre asfințit.

Pretutindeni doar trup enorm al zilei pe care camioane mahmure-l transportă exasperant de-încet spre asfințit.