Ela Solan

ieșit dintr-un nod de timp omul-gând curge curge... coridoare lungi de întuneric îi șerpuiesc visele la capătul nopții se varsă în coridoare albe de lapte ca niște sâni imenși zilele se deschid

(nu mai știu nimic despre ea dar încă mai sper să apară când se va trage cortina și întunericul va ieși la rampă și poate atunci femeia se va rostogoli de pe obrazul aspru al cuvintelor pe care nu

viața e un vis recurent nu știu pentru a câta oară se întâmplă mă trezesc fredonând uvertura și o iau de la capăt pe aceeași partitură nescrisă doar cu alt instrument în interiorul orchestrei

suntem împreună și ne întâlnim tot mai rar zilele trec prin noi ca printr-un cimitir părăsit zgribulite și încovoiate precum frunzele toamnei prea obosite să ne mai țină pe creanga iubirii

miezul zilei ne ascunde așteptările în respirația celuilalt tu sapi o groapă adâncă eu răscolesc după o frântură de gând ghemuiți amândoi ne reinventăm în iubirea noastră aproape scheletică dar

tu spui e o zi ca oricare alta mie îmi iese o coasă din ochi retez cu ea toate câte mă leagă de aici mă doare privirea și nu mă pot opri voi cosi toată zilele noastre împreună viață toate orele

de când te-ai smuls din inelul iubirii orele dimineții îmi par un travaliu la capătul lor puiul de zi învață să meargă eu îl țin de mână îi deschid uși în mine îi vorbesc despre noi el își trece

ziua unsprezece la fel octombrie deschide ochii răsucește arcul luminii din timpul fagure orele se desprind ruginii oamenii aleargă prin stup peticesc hexagoanele vieții zumzăitul lor ploaie de

când inimii nu-i mai e de ajuns aici și nici îmbrățișarea fierbinte a trupului o lume de oglinzi te așteaptă să deschizi ochii iubire să cobori cupola fumurie a nopții cu surâsul tău alburiu să

Într-o relativă lume care doar a desfăcut, un sforăitor anume doarme de la început. S-a născut dormind desigur, tot dormind a și crescut, când vorbește doarme sigur, doarme când nu e

atât și nici măcar nu știi că zilele tale devin încăperi tot mai mici doar te întrebi cum de le parcurgi tot mai repede (atât) și iar privești înapoi dar o pleoapă de ploaie îți acoperă

și ce să faci cu sufletul copac care tot crește îți despică pieptul și întinde înafară brațe lungi înfometate? ce să faci cu trupul rămas prea mic pentru a mai îmbrăca un astfel de

atât mai am și amestec în el câteva cuvinte pe care mi le amintesc e greu și gri undeva în melanjul ăsta de lut și litere să cred că te pot întâlni dar am deschis ochii și am simțit mirosul de viu

pe aceeași scenă pe care stăm nemișcați trupuri și gând într-o încremenită împreunare câteva întrebări scriu scenarii câteva întrebări aprind reflectoare câteva întrebări regizează

Cândva am iubit o pasăre, i-am făcut din inima mea loc de popas și zi de zi rugăciunea din zborul ei alb mă îngenunchea. Apoi mă ridicam, intram în propria mea rugăciune ca într-un cuib, respiram

de acolo de sus tu mă privești deschizând fereastra lăsând-o să zboare eu cobor pleoapa o văd trecând prin straturile de cer până la tine apoi scriu despre ce poate să scrie un om atunci când

dragă ela, de atâta vreme mă plimb prin pădurea de mesteceni, încât din ochiul deschis al inimii îmi ies păsări verzi și un alb curgător, întors din albul scoarței copacilor. o vagă tristețe flutură

când conturul trupului tău devenit vers îmi crescuse chihlimbar într-un gând l-am decupat subțire înalt cu umerii ușor aplecați trecut prin aerul unei nopți mâzgălite de placida patronare a

gândul tău sub fiecare pas pe care gândul meu îl face dantele de viu și nuanțe din visul aceleiași nopți iubindu-te pe tine am înțeles cum e să levitez pe dinăuntru și cum deschizând simplu

uneori întâlnesc în mine un eu pe care nu-l recunosc încerc să-l ating dar mă țintuiește cu o privire de gheață încerc să-i vorbesc dar buzele mele nu se clintesc iar cuvintele încep să cadă de pe

...dar hai să vorbim odată despre iubire, strigam să povestim despre gleznele ei subțiri ce fac piruete pe toate scenele lumii pulsânde și vii (tu tăceai) hai să spunem cum arată iubirea în

...câțiva ochi mă așează într-un hamac de lumină atât și clipa devine leagăn câteva aripi și un vânt născut din cuvânt atât și clipa devine pasăre nimic nu rămâne și totuși nimic nu pleacă sunt

Stau în sala de așteptare a unui cuvânt nerostit încă, îi tot fac portretul pe o coală de gând, sunt atâtea litere în mine, atâtea așezate la rând, câteva silabe trec, lasă urmă adâncă, dar eu

Uneori diminețile se ascund, te trezești cu noaptea ghemuită în tine, într-o firidă de gând se stinge ultima celulă de lumină și rămâi nemișcat, cu trupul greu de întuneric așezat peste toate