Ela Victoria Luca

am mers câteva ore prin obscuritatea tandră din oraș aici, aproape, toți oamenii se învârteau la un loc, solitari și grăbiți parcă erau legați de o panglică de hârtie și mă temeam că dacă strig la

nu mai am treisprezece ani să pot urla în pumni ”ar fi trebuit să mori mai puțin sau deloc” de atunci am crescut morțile cu mai multă grijă decât viețile, am plivit pierderile și am cântat înainte

nu mai este prea mult, dar chiar și atât, în pumnul ăsta de seară între tine și liniște se mai așază oameni, câteva cărți, trei creioane bucățele de hârtie pe care notezi fără să privești ochii

francesca, nu am cum se dezleg totul fără să mă cufund în iluzia celor ce își iau rămas-bun fără cuvinte sau care se împart între mai multe case și uită mereu ferestre deschise, prin ele ies atâtea

zile fără început, în urma noastră un vraf de tăceri sonore plutirea asta stranie, până la disoluție ce e absurd se așază ca un praf pe suprafața pielii nu mai pot duce nu mai șterg nimic nu

Întristare. O Căutare la nesfârșit de suflete-spirite înalte. Ernesto Sábato s-a stins ieri dimineață. Printre ”eroi și morminte”, străbate ”tunelul” și ne rămâne Lumina lui, cea dintre ”scris și

departe, și mai departe, nimic nu mai tresare între noi, nici aerul cald prin care, trecând, copiii întreabă temători de unde vine ploaia, de ce mor sufletele, și le răspund șoptit privind înăuntru,

sub liniștea obscură s-a lăsat suspendată, violența din durere ori altceva, o căutare prin spaime, hăituirea și ochii a căror frumusețe nu mai mișca pe nimeni, chiar și eu eram prea departe

când se desfac mințile se scurge cruzimea lecția asta am învățat-o direct prin carne când am citit primul semn și de atunci stau cu mâinile bine legate doar de cuvintele mele, să nu mi le

poate că sunt doar un copil care aleargă în urma vântului și strigă totul pe nume pe sub movilele de nisip, urlă întâi numele taților, îi primește în somn le dă să bea din pumnii mici-mici câteva

farmecul nesfârșit al absenței este mai viu când zvâcnesc umbre în colțul ochiului și întrevezi deasupra orașului un cutremur pe alt continent seismograful imperceptibil al inimii nu spune mai

anotimpul chinezesc începe în noaptea asta, îmi spunea un prieten ieri mirat că presimt în toate viul, când eu îmi auzeam doar inima în tâmple și aș fi vrut să apese odată pe accelerație iar drumul

mâna de gheață lipită de grilaj și inima cât un țurțure cineva îmi vorbește tăios, uit că exist dincoace de privire nu gândesc nimic, nu întorc replica, nu lovesc încremenită de un timp, față în

e bine când strângi totul cu grijă și lași să se risipească în jurul tău numai fire de destin sau când adormi ghem pe partea dreaptă și în spatele tău ceva nedefinit se pliază după coloana

se poate minți din orice, dragă m, asta am aflat târziu, prea târziu stăteam în cafenea, îngândurată, alergasem prea mult după lumini se auzeau acorduri de jazz, bărbații îmi adunau umbra

dragă m astăzi sunt departe de întuneric, atât de clar gânditoare casa îmi e înzăpezită și caldă, un corp curat care își caută sufletul fără nume, știi, m, așa cum căutăm iubirea nepământeană, cred

dragă m scrisoarea a șaptea vine azi mai întâi de toate, îți spuneam despre o neașteptată cucerire a nimicului când întinzi mâinile și ele se prelungesc, se duc până pe fundul mării alunecarea din

dragă m și de aici nu am știut ce să mai scriu, începusem un scenariu, doar două personaje cândva principale și o puzderie de amatori, desculți, mizeri, măști de iarnă în decembrie se redeschidea

Am o lume încă frumoasă din care tu nu mai faci parte. Îți amintesc: îți las pământ viu pe care să calci sau apă curată să bei diminețile dar eu ție nu mă mai las, am devenit atât de tânără în

celelalte lucruri despre care nu am vorbit, neputința unei îmbrățișări sau cum să mai faci dragoste dacă ai nevoie doar de o rară tandrețe o restaurare a ceea ce a fost distrus, an cu an, dar să nu

așa vii tu, când bibliotecile își deschid ușile secrete și toți intră de-a valma să citească până și ce nu a fost scris, o curiozitate bine fermentată care animă și nu lasă loc de intermezzo, nu

Azi am fost prea aproape de oameni, fiecare detaliu îmi vorbea despre începutul vieții lor sau poate era doar lumina strecurată prin țesătura rară, fină a perdelelor, căderea firelor de praf pe