Ajunsă fericire, către tine pe tăiș de lamă, se călătorește. Ești ochilor șovăitoare licărire, pasului – gheață despicându-se subțire; să

Bântuie sare ori grindină? Un măcel prin campanule, lămâița se-nconvoaie. Subacvatică se-apropie o bătaie, așa cum o trezeai, se

Aruncă tu la țărmul pârjolit corăbiile de mucava și dormi, copil stăpân: cât nu ai auzit relele duhuri navigând în stol. Buha zburătăcește

De ce întârzii? Veverița în pin bate de coajă coada ca o torță. Semilunar coboară și-nmoaie vârful în soare topindu-se. E ziuă. La un suflu

Deasupra zidului cu scrijelări, umbrind băncile rare arcul văzduhului apare încheiat. Cine-și mai amintește de focul care a ars

Cu-al vieții rău ades m-am întâlnit: era râu gâtuit ce clocotește, era o frunză ce se răsucește uscată, era calul prăvălit. Bine n-am

Dă vârfuri înnoite păpurișul în limpezimi neîmpăienjenite: zbârlite crengi, setoasă, prin piezișul zăplaz grădina în zăduf trimite. O oră

Închide, Herma,-n panglici și în ceară speranța ce zadarnic se arată, abia deschisă, dimineața. Pe zid, unde se citea: MOARTE LUI

Știi: trebuie să te pierd iar și nu pot. Asemeni unui tir precis mă mișcă fiece operă, țipăt, chiar și duhul salin care inundă-n

Știu care e ora-n care chipul cel mai de nepătruns e străbătut de o grimasă crudă: s-a dezvelit o clipă un chin ce sta ascuns. Nu

Saluturi, șuiere în beznă, semen, tuse geamuri trântite. Este ora. Poate automatele-au dreptate. Cum apar de pe culoare, zidite.

Floarea care repetă pe buza văgăunii nu mă uita pe mine, n-are culori mai vesele, mai clare ca spațiu – ntins între mine și tine. Un

Nu greierul, ci motanul de lângă vatră îți este sfetnic acum, splendid lar al risipitei tale familii. Casa pe care o duci cu tine

Pupăză, hilară pasăre calomniată de poeți, ce creasta ți-o rotești pe parul, la coteț, nălțat în aer, cocoș închipuit te-nvârți în

Scârțâie roata la fântână, apa iese-n lumină, se topește-n ea. Tremură-o amintire în căldare, imaginea în purul cerc surâde. De

Furtuna primăverii a răvășit umbrela salciei, în vârtejul de-april s-a încâlcit în pomi lâna de aur care-mi ascunde morții, câini

Glorie a întinsei amiezi când sub copaci nu-s umbre aruncate, și când din ce în ce toate le vezi, de prea lumina, strălucind

Între castane ce bufnesc și-un geamăt de torent ce sunetu-și unesc inima șovăie. Precoce iarnă-n vântul boreal înfrigurată. Ies în

Floarea-soarelui adu-mi-o s-o răsădesc în târna mea arsă de sărătură, ca să-și arate toată ziua oglinzii albastrului ceresc neliniștea din

Istoria nu e, la urma urmelor, devastanta discuitoare de care se vorbește. Lasă treceri subterane, cripte, găuri și ascunzișuri. Unii

Să treci miezul zilei pal și făr-aminte* pe lângă zidul de grădini fierbinte s-auzi prin ghimpi și spinii sterpi zvâcnet de mierle,

Inundația a-necat pack-ul cu mobile, cu hârtii, cu tablouri care se-ngrămădeau într-o pivniță-nchisă cu un lacăt dublu. Poate că au luptat

Și-o pană care zboară poate să deseneze figura ta, sau raza jucându-se ascunsă ′ntre mobile, lumina-ntoarsă din oglinda unui copil, de

Te bucură de vântul cel hoinar Ce-aduce în livadă unda vieții: aici unde se-afundă-un mort vălmășag de-amintiri, grădină nu era, ci