Limbute, pestrițe, cu ochii-ntredeschiși (el habar n-are, dar toată lumea știe) femeile stau să prindă-n pălărie ca pe-un fluture, omul

Dintr-o moarte în alta... Totu-i durere. În fața ei ne bâlbâim și rupem – sunet sec – ultimele verigi. Și tot frunzișul cade la

Ca un lucru vechi, pendula stricată, în amintirea lui de când era mânz, calul a obosit și cată o priveliște care a fost, un peisaj strâns

Umblă prin pod îngerii-n cârji, amiaza de-a bușile. Ca-n cântecul înecului. Fachirii înțeapă cu simboluri păpușile. Sânge și ceară

Arheologi ai propriilor lor urme: cocorii. Fiecare femeie: un pahar. Mortul venise la înmormântare. Era o țară netedă și cărnoasă. Copaci

Trupul părea că nu e trup părea că e suflet. Soarele apunea într-o bijuterie ciudată Obiect inventat Îmblănită zi, căptușită de noapte,

Era o seară oarecare. O seară spălăcită. Drumul se excită la trecerea vacilor. Umbrele-mprejur încep să-și care poverile, sacii

Să fi fost taină? Să fi fost lene? A înserat a cântec și-a-nserat fără securea știrbită a lunii. Calm asfințit. Calmă pădurea pe care o

Zăpada-i un băiat care iese de la cinema cu părul vâlvoi și vede o fată râzând nimănui Zăpada-i un cal pe care sări, cu care sui în cer.

O seară de comprese sau arici din ochiul tău palustru și pragmatic țâșnea prin aer, albăstrind molatec pahare. Totuși, sticla cu furnici.

Sub Hășmaul-Mare coborâse cerul întreg. Târzie după-amiază. Chioșcul din obsesii mai visează, toropit de soare și de gâze. Un arțar osos

După chipul și asemănarea mărunt, greu a-nceput să rescrie biografia lui Dumnezeu pe nisip cu un cui bont. Prefaceri peste prefaceri

Lucruri mari din podul iernii, dar de care mare lucru nu e Copilăria urcă și coboară pe-o scară de sfoară Arbori dintr-o noapte

cineva se-ntoarce din vânt și iar apă și iar pământ și iar neant cine a-nvins? căldări de sâni... și iar bătrâni și iar profeți și

cerne soarele-n apă dintr-o sită și-aruncă aramă coclită savanții, făcători de dicționare arheologii de mâine, de ieri au – se va spune – și

Când ninge: un orășel de zahăr și săniuțe, în care se văd flaute, brebenei și ionatane. Când bate vântul: viața cutreieră tăcerea și potecile

Dimineața munții fac schimb de vocale cu cerul. Drumurile sunt numai drumuri ciobănești. Ascuțindu-și copita de gresii și coarnele de

Tăcerile-și dau restul în mărunțișul rece al banilor din arbori ce cad pe-alei și-n somn. Mă-ntorc în norul meu. O mantie c-un

O stea răsare pe munții ceilalți. Se va stinge-n curând (Brazii-s atâta de-nalți... Norii-s atâta de sus...) cel mai trist om de pe

Luna-i ca un șoim. Totdeauna trec într-o mână cu luna. Mâna cu omul de lună e gata s-apună...nu-i gata s-apună... Cu-același braț de

Am fost prieten cu toate singurătățile. Am aprins lămpi în rătăcitori. Seara beam un ceai sau nici atât. s-au cărări în trecuturi – și iată

Cu agonia și rănile. Unul după o ușă, altul după cealaltă ușă. Azi nu știu cine sunt. Să pui roua la fiert... Care-i nebunul? Pipăim

M-aleargă moartea și mi-a prins o buclă Tu râul meu de flăcări ireversibil aur tu cumpăna și stolul de păsări de miracol, tu, criza de

Să te uiți dezgustat în viață ca la o pată... Mereu vroiam să scap de-o apăsare enormă. De la umăr la cap, mâinile-n formă de plumb au