Ion Caraion

- Und\' vă duce, domnule ? - În grădină, somnule. - Ce să faceți, domnule ? - Să mă-mpuște, somnule. - Că au gloanțe, domnule ? - Că au vreme,

Omul profilat pe cer avea umerii aspri, răniți, mersul infricoșetor și-un păr negru, ierbos, crescuse enorm ca o zăpadă polară, ca o inundație

Grijania ta de dragoste, tîrfă, muiere, Care treci pe bulevarde si puti a tăcere Care umbli-n ureche, cum rîcîi in ochi ... De-as fi meletar, ce

În jurul nostru ca praful pe-o oglindă oamenilor li se termină glasul. La vârsta aceea nu-mi dau seama cum era el, tata. Ala-bala

stăteam în pat cu tine, erai goală și primitoare ca o pernă și-mi curgeau lacrimile pe rotunzimile de fruct fantastic ale sânilor tăi că plâng

Luasem cu mine un copac să ne plimbăm luasem o pasăre să facă diezi am văzut de la ce cai erau potcoavele căzute am avut o mie de brațe ca

tulbure rost... de ce nu mi-ați spus, de ce nu mi-ați spus cei ce ați fost înainte de noapte și zi cei ce ați fost, cei ce ați fost înainte de-a

Mă întorceam de la propria mea înmormântare. Fusesem pus să vorbesc despre mine. Dar am uitat unde și am uitat cine Ieșea din țintirim c-un

Lipit de pantalonul înăclăiat și dens vântul are gust înecăcios de acid fenic – tendoane groase de ger se-nalță imens dintre obezile pământului

Înlăuntrul pămîntului ca și înlăuntrul omului culorile pietrelor seamănă cu măruntaiele pomului și cu multe alte rotunde și indefinibile și

Am să mă întorc la voi, sunt sigur...Într-o zi vom fi-mpreuna iar, Virgil, Horațiu. La fel de triști sau detașați de spațiu vom scrie cărți cu vin

Oraș în care putrezește tinerețea pe străzi, oraș ca un câine cu bube ieșit dimineața din lăzi, orasul-idee, orașul cangrenă, oraș adormit mai

Prin inimile voastre trec domnii cu trăsura - sub vânata cangrenă ca sângele sau drupa da, mâinile acestea-mbâcsite ți-au dat cupa murdară, să-i

Cu apele-adormite-n mine de cine știe câte veacuri, mi-au răsărit pe suflet lacuri prin care mișună jivine. În molimă și colcăitul pieirii

Cinele la care ne-am oprit, ogoarele ne-au sucit sufletele, ne-au secat picioarele. Pământeni, adăstam. Atâtea scorburi, atâtea riduri... Noi am

Parcă s-a oprit cineva între câmpuri. Nu era umbră. Nu era om. Se uitau ploile îndărăt, Eli, și tăceai. Noi am crezut într-un Dumnezeu excroc, ce

Elohim și toamna destramată Veverița cât un sân de fată. Nebunatic, iedul tău din pântec. E o noapte care doarme-n cântec. Rareori tristețea fu

O singură dată trecem pe-acest drum și niciodată apoi O singură dată și pe urmă ușa tăcerii din noi Bălăbănind pe balamalele ei Se deschide și se

Parcă ierburile răsar cât cârjele și se țin după noi cu unghiile, cu ghearele, cu dinții cât o seceră. Șrapnelele ne-njura; curg apele dense cu

Se sculaseră mărunți niște fluturi, niște munți. Ochii tăi de Criș adânc alergau pe șoldul stâng. Păr cu scoici și păr cu sept

Ne ies Caucazii înainte rostogoliți, uriași, întărâtați. Cazematele sunt puse să iscodească – broaște țestoase pe rână. Se cunoaște după

legile oamenilor nu sunt bune la animale și legile animalelor nu sunt bune la oameni legile lucrurilor trebuie să fie după cum e firea

Asfaltul bolboroseste beat pe trotuare conjugat cu talpi de gheta la soare. Ar fi ridicol sa te poti gandi la altceva decat la razboi. Acuma

m-aplec peste cer și adun o umbră sau un glas acum țăndări țipă cineva care n-a murit foarte demult urme dintr-un cult pierdut ultim

În strofele mele, în carte e cerul de-aici, cu țăranii pe care i-aduc de departe întregi, ca de-argint, gologanii. Să le fur - din ochii triști

ti-as intinde parul pe iarba si m-ar navali apele ti-ar luneca ploapele-n fantana si m-as auzi strigandu-te ti-as lua gura si as

Ne depărtăm...În noi destinul sună - grav metal cu tot ecoul înăuntru: cancer. Parcă suntem o gaură neagră und\' se-ncarcă vagoane cu porumb

sunt stăpân pe nimic înfășur pe după gol zdrobirea a ceea ce îmi lipsește împlinindu-mă îl chem și gonesc presimt și-alung

Prin piepturile noastre absurde se plimbă orașele incendiate, amare. Păsările din ele sunt păsări de pradă. Oamenii incidentali vorbesc singuri și

În 1939 - ce toamnă! Refugiații polonezi umpleau șoselele. Ne-am întâlnit pe-o stradă pe care războiul la urmă-a ucis-o și-am colindat toată ziua

A-nțpenit c-un șold zdrelit...Dar cât a stat așa, nu știe...Simte cald în spate, nu-i pare rău, din tot, decât atâta: că la apel, în seara asta, o

Prin usa deschisa - brau gros de umbra - plopii izbucneau catre cer. Si degetele-i alergau pe clape, tremuratoare ca frunza plopului. Pasii

Cresc livezi în ochii care au plecat în patrulare și-nfloresc statui obtuze de penumbre largi pe bluze. Desenat pe liziere – Caru-Mare varsă

Femeie-n tot ce ai pe trupul gol, fantastic, de seva tropicala sau stranie meduza te uiti in alta parte, cand se descheie-o bluza, perfida, nu

Ultima lume. Stau ca într-o piersică din care oboseala scoate în fiecare zi tegumente, grimase ori stropi de praf. E o lună pe

cu ciorapii în dinți viața curge câinește pe lângă oasele Senei cocotele ghemuiește Parisul într-o minge Iisus își vinde cuiele turiștilor hai

Viața mea a fost o cenușăreasă care nu și-a mai găsit condurii. Creșteau împrejur zorzoanele naturii, iar zorile-ndemnau \"hai\" și noaptea-mi

În partea de nord a târgului, printre barăci e o permanentă umezeală. Negustorii de haine, obosiți trec de pe un trotuar pe altul. E

altădată vă era frică de cuvintele noastre, deși le rosteam cum crește pătrunjelul. cuviincios, fără accente slabe ori tari. acum vă este frică de

Viermi călători, înaripați, pe roate, Viermi cărora li s-a repartizat Un cimitir mai nou Și mai modern; Valuri de viermi, Cadavre vechi

Întunericul fuge printr-o biserică iberică, O! straniu cor iscodiserăți, ielelor. Oaspete amăgirii, la pigulitul stelelor, piatra albastră a

Nopțile noastre au curs paralel linii simple, linii negre... Pasul tău ca un neg e, vinele plantei: crenel. Ne-am zgâriat prin gravuri, ne-am

Nu, nu e mâna ta care plânge, nu-i cântecul tău care coace, convoaie de codri mânate încoace și dropii de muzici scuipate în sânge. Mă fură

Munții își presară frunzele pe cer. Dor de nemurire, crești în pieptul meu! S-a făcut întuneric în Dumnezeu. Pentru ultima oară,

Ca două mari oglinzi În care crezi că vezi Și numai tot pe tine Te regăsești răsfrânt, Unul pe lângă altul Alunecăm, dând totul Și reprimind

păsul și grija mea pentru alții vor scădea se poate întîmpla orice nu mă mai grăbesc fiecare clipă aș vrea s-o întîrzii mie însumi străin

Stelele curg pe umeri halucinante ca femeile despletite din Orient, cu trunchiuri de fum și de planete colonizate lent. Stelele cresc din

Timpul s-a ivit cînd s-a stins dumnezeu dumnezeu pieri scurtă vreme după ce păpușa numită om și opaițul cu seu trecînd prin chimii și fizici

Omul trece peste ape. Păsări de noapte în triburi întârziau pe nisipuri cu soarele-n pleoape. Ascultăm dintr-un gang de-antracit și de

Doamne, mai bine m-ai fi făcut piatră: să treacă peste mine cu roțile și să mă farme căruțele toamnei de fum huruind spre cazarme. Doamne, mai

Cu inimă la coarne, cineva dă cu copita-n lacrimi Încă unul care încearcă să potcovească eterul. Pe urmă lucrurile se complică și ard toate

O mulțime de cârji goale își pierduseră stăpânii Talerele oarbe își aminteau, ca de niște vase nespălate, de tâmplele morților. Și uitându-se-n

Se urneau spitalele pe jos – niște mari cutii cu sărbătoare, fiecare pat creștea c-o floare la obrazul Domnului Hristos. Înfloreau (Acolo Sus)

Orașele de la marginea pământului, vechi n-au blocuri, nici oameni pe asfalt sub Dumnezeu cenușiu și în înalt munții se plimbă cu copacii-n

La început fu asfodela. Iepurele dormea lângă Abigaela. Ea-l tăie noaptea și-l puse să fiarbă. Dumnezeu se uită în iarbă. Din aburii întorși

Era război și lepră, oameni mureau în burg schimonosiți, îngrozitori ca niște vase negre cu flori coclite-n amurg, pe fundul apelor. Domnii

Universalul jind al nemuririi și-ntoarcerea copiilor în zei. Ne îmbrăcam în viscole ca mirii ori rătăcirăm prin eglogi cu ei Noi dragostea, noi

Ce liniște stranie e-n noi și ce-adânc ! Somnul a venit ca un ciorchine din care nu pot să mănânc. Somnul a venit ca un viezure, să mă

Ploaia care se-ndeletnicește cu creșterea melcilor și a mohorului ne ciocăne-n geam. Viscolește cu păsări. S-a oprit. E-o lumină

Ciorapii vremii peste câmp - șalupe stăteau cum stă obiala pe picior și se uitau la boii în pripor, noroaiele să-i lingă și să-i pupe... Se

Ploile mulg orașul din toate părțile bărbații plecați în războaie și-au strâns inima, și-au dus cărțile. Drumul de noapte taie, sparge în

Prin orașu-acela trec paiațe seara cu pecinginea-n broboadă, nu-i nici un blockhaus, merg pe mână cerurile, ca vitele, pe stradă Pe la

La iruga verde din pădure pe-adormitu-n zale, c-o siringă noi, de braț, prin somn, l-am dus, să-l ningă-n văi cu sirincși – solitudini

N-am rămas acolo nici jumate -Cine știe-n care parte mergem... Înotam prin iarba goală, ștergem grajdul vieții cu singurătate. Lucrurile nu

Mă obosește cerul și nu pot să-l scutur – mătrăgună-n manuscris, n-am cui să-l duc pe brațe ca pe-o geantă copacul ăsta care m-a ucis. O mahala

Întunericul fuge printr-o biserică iberică, O! straniu cor iscodiserăți, ielelor. Oaspete amăgirii, la pigulitul stelelor, piatra albastră a

eu am trecut pe lîngă ei și le-am spus că am și m-au lăsat să intru ea a trecut pe lîngă ei și l-ea spus că n-are și au lăsat-o să intre am mers

La marginea vieții zăceau oamenii veacului întunecat, privindu-se unii pe alții ciudat asemeni cavalerilor Sfântului Graal. -Nu mai avem rodii

Pleacă trenul. Vine trenul. Se cutremură edenul. Dum-dum! Bum-bum! Ciuciuleții s-au udat până la piele Nu mai mânca din ideile

totul a durat cât ne-am spus minciuni când ne-am spus adevărul se spulberă prietenia și dragostea rămase un pământ ars dar tu spuneai adevărul

iar ne deșteptăm iar ne îmbrăcăm iar intrăm în scenă din toți pantalonii ies toate picioarele spectacole ! spectacole ! toate rolurile s-au

Ceața-i o linie. Spațiul se termină într-un copac. Tren de noapte. Pasăre undeva. Din timp în timp, gări calcinate. Atunci marea a întrerupt

Am cunoscut femei cu semne rămase dintr-o dragoste în care pieriseră toate cuvintele. Ești aici, lângă mine, cum ar fi dintele nenorocirii într-un

Închiși în camere pătrate, presimțim din geam în geam, văpaie cu văpaie, orașul grav cu heleșteie negre cum urcă-n pat, cum bâjbâie-n

Ne colcăie alcoolul imensității-n vine ca-n negre cazemate o foaie animală; centurile ascunse sub carnea minerală incendiaza straniu pupilele

Ți s-a urât, pribeagule. Noi monom și-n cagule (Un pumn de neant), Ei – alaiul ignorant prin stomacul veacului, Ei: prostimea

păsul și grija mea pentru alții vor scădea se poate întâmpla orice nu mă mai grăbesc fiecare clipă aș vrea s-o întârzii mie însumi străin

ți-aș întinde părul pe iarbă și m-ar năvăli apele ți-ar luneca ploapele-n fântână și m-aș auzi strigându-te ți-aș lua gura și aș lipi-o de

- Und\' vă duce, domnule ? - În grădină, somnule. - Ce să faceți, domnule ? - Să mă-mpuște, somnule. - Că au gloanțe, domnule ? - Că au vreme,

Nori pe munte, ca de zgură. Zi mahmură. Dorm copacii. Dorm și murii Afumatelor stradele Spânzurând Ba de-o stea, ba de-un deal. N-o veni

am fost la întâlnirea fără corp am umbrit jertfa adăpătorilor de orale pe talismanele pierzaniei răsturnat pus-am alte cântare plumb

A plecat pe ea – răsfrântă – i-ascultam gândul cum cântă. Fiecare-avea o pată: unii-n gând, alții de plată. În seara-aceea peștele cu

Fructul meu – ce fruct sihastru! Umbra mea – ce țeapă! Ca un pepene albastru, ceru cade-n apă. Dumnezeu mai știe cine, c-un opaiț

În cercurile tale se-ncurcă războinicii Ca să iasă, își taie drum cu sabia Dar drumul se-nchide Ieșirea nu e prin tine Ieșirea e prin

Simte-n ea crescând un ou de la roșul cocoșel. Nu se poate prin ecou. Deși tânăr, și pe el pe-ndelete l-a-nvățat. El se plimbă-n lung și-n

Are putere clipa aceasta pierdută să stăruie în mine și-n pătratul ferestrei Sunt vise la care lucrăm prin somn toată viața neluîndu-le

orașul acela a fost poate sat; nu-i nici frumoasă lumea, nu-i nici urâtă; ce am început? ce am terminat? câtă pâclă străbătui? mai este

Același vânt petrece De ani același drum. Cetățile-s de scrum Și-același ropot rece Pe cer e-un eleșteu În care se văd munții. Nori vin în

Da, a fost ceva... Puțină moarte. Și apoi iarăși puțină. Se-nvârtea (o să-ți spun eu) pământul cu mine. Slăbisem tare. Și când ajungeau

Cu pas de-armăsar plimbat sub stele ososul mădular al orii mele țâșnii-ntre păroasele magmei tale (ca o gură) adâncuri. Și oasele

ipocrizia-i o pisică a lui șorici plină de șoareci adică adică un porc de pisică uriașul nu doarme aici văd numai umbră numai

Limbute, pestrițe, cu ochii-ntredeschiși (el habar n-are, dar toată lumea știe) femeile stau să prindă-n pălărie ca pe-un fluture, omul

A priponit prostia de stâlpul mare-al porții. Din blid și din găleată îi dă ca să mănânce. Pe prispă-ntr-o tipsie pițigăie toți morții,

acolo-n țintirimul de sus echinocțiul a aprins lumânări fiecare stea arde câte o vreme apoi se stinge vine în vizită pustnicul cu

Are o cârjă, un papagal, o pendulă, o gheată, e făcut parțial din frunze și apă inegal închegată, partea cealaltă sau restul e-un amestec de

Dintr-o moarte în alta... Totu-i durere. În fața ei ne bâlbâim și rupem – sunet sec – ultimele verigi. Și tot frunzișul cade la

Patronul asfaltat și ideal scoate troile din cal. Raiul tău de tinichea murdărise steaua mea. Se zbătea într-un păhui dimineața

Ca un lucru vechi, pendula stricată, în amintirea lui de când era mânz, calul a obosit și cată o priveliște care a fost, un peisaj strâns

Uneori ploile... flamingo... uneori... Sunt zidul. Cine fuge cu mine pe deal? Halucinanta pădure... râul cu umbre... medicii pădurii prepară

un ochi mare ca o smochină fanată schelete la rând răsărite-n viitorul dublului nud agonic var apropiere care ne-alungă triunghiuri în

O invazie de cuiburi de păsări și-n față absolutul decoru-nlocuiește țărușii veșniciei din tot ce-a trebuit rămase doar ce pare sectele

Umblă prin pod îngerii-n cârji, amiaza de-a bușile. Ca-n cântecul înecului. Fachirii înțeapă cu simboluri păpușile. Sânge și ceară

Arheologi ai propriilor lor urme: cocorii. Fiecare femeie: un pahar. Mortul venise la înmormântare. Era o țară netedă și cărnoasă. Copaci

din ea ca dintr-o fosilă nu se vedea – lung – altceva decât schema unei compozitoare alunecă degete și sunete bărbatul a acoperit-o

Ca un caraghios de alt caraghios, amiaza dulce se răsfață, râde timpu-ntors pe dos de timpu-ntors pe față și de ele-amândouă strașnic

Aurul verde al stelelor jilăvi fețele. Mi-așezaseră casa pe valuri, ca să mă aflu oriunde. În hlamide de brumă, copacii cu bețele în mână, pe

Luna a luat soarele cu ea. Dintr-o piatră strigă un glas. Inel pustiu. Nu mai avem timp frumos, nici păsări. Despodobit, sună pe sâni un

Totul a durat cât ne-am spus minciuni când ne-am spus adevărul se spulberă prietenia și dragostea rămase un pământ ars dar tu

sub cât scrum de lumină gânditoare sub câtă monedă a morții lezată glorie lavă senzuală în realitate el va fi devoratorul viscerele

O scamă care cade pe turnul de flaute ne prăbușește în cer într-o zi se-ntoarce fiul risipitor nebuna se bucură că sperie soldații

Trupul părea că nu e trup părea că e suflet. Soarele apunea într-o bijuterie ciudată Obiect inventat Îmblănită zi, căptușită de noapte,

Era o seară oarecare. O seară spălăcită. Drumul se excită la trecerea vacilor. Umbrele-mprejur încep să-și care poverile, sacii

Îți plac picioarele mele ca niște bifurcații de oțel două trupe zorind către-amiază pe-un pod albastru jonglerii elastice stupefacție a

Zboară cu burta în sus Zboară cu trecutul înainte V-am spus că nu sunt păsări adevărate V-am spus că nu știu să cânte V-am spus că au

Să fi fost taină? Să fi fost lene? A înserat a cântec și-a-nserat fără securea știrbită a lunii. Calm asfințit. Calmă pădurea pe care o

Vin prea târziu bucuriile calde ca, de pe mări, naufragiații uitați... prietene, scrisorile noastre se vor naște a doua oară în alți

m-am făcut bine cu bucuriile am sleit fântâni care secau n-am de ales puteam lumina ca urma copitei de rea pe ecranele nordului puteam

femeia-otreapă cărând funii de țeste coroane se schimbă sensul desenează-mi acele suspendate jumătăți de țipăt pe pământ va

Nuci sălbatice mirosind a rut sexele curgând ca o rășină în sirii clopoțeii acestor mistere care se mănâncă – fructele deschizându-se

Zăpada-i un băiat care iese de la cinema cu părul vâlvoi și vede o fată râzând nimănui Zăpada-i un cal pe care sări, cu care sui în cer.

Într-un limpede orgasm, pân′ la ușa unde șezi, urc în panică și basm, cu-ndoielile grămezi. Stea ne-ndemânatecă de neliniște și grâu,

O seară de comprese sau arici din ochiul tău palustru și pragmatic țâșnea prin aer, albăstrind molatec pahare. Totuși, sticla cu furnici.

Într-un stins ecuator biv-vel domn perturbator. Era vânat. Invers apus. A bătut și mi l-a dus. Țin de-o cegă și de-o turlă. Gândul

Pe chipurile lor idioate bâlbâia frica limba ajunge șezutul dragostea va fi distanță moartea și mortăciunea li se ghemuise-n privire toate

toamna a sosit fără să vină maică-sa a plecat fără să-l facă așa că așa că? odaie fără pereți fără ziuă fără sânge în care se moare-n

Sub Hășmaul-Mare coborâse cerul întreg. Târzie după-amiază. Chioșcul din obsesii mai visează, toropit de soare și de gâze. Un arțar osos

totul e proaspăt și roz de pe jgheaburi săr picuri cad perle ies aburi iese și sare din iarbă un coșcogeamitele din pat o mare mare din baie

Lipiciune sepulcrală, delicată vietate, moliciuni corupte fraged, luna-n cui se zbate? Potecile-au plecat împrejur ca niște elegii

Textilierul din Avignon avea doi câini, două fete, avea doi ochi negri și domenii multe, dar el visa o fermă peste Ocean... De bună

După chipul și asemănarea mărunt, greu a-nceput să rescrie biografia lui Dumnezeu pe nisip cu un cui bont. Prefaceri peste prefaceri

Lucruri mari din podul iernii, dar de care mare lucru nu e Copilăria urcă și coboară pe-o scară de sfoară Arbori dintr-o noapte

În oglindă, mereu, Avem negativul. Ce de piatră-ați cărat! Nu e nimeni în palat. Curg lacrimile piticului Pim înapoi. Nu-i numai ăsta

Există-n apa vieții-un pește pe care-l beau de sete inși ne-ncrezători că apa crește în locul celor ce-au fost prinși. Iar primăvara ies

Decorând singurătatea cu argint sihaștrii-și înalță telescoapele veniți să v-alint, veniți să v-alint, submarine de sub care s-au

Fiecare mișcare e-o durere Această parte a corpului vociferează și tulbură tot ținutul din jur Abia mai știi din ce gang ieși, în ce gang

Cerneală și singurătate. Alb și negru. Măcar atâta rămână. Măcar timpul plecat. Cerul rupt pe fântână. Câmpul nearat. Ziua sfâșiată-n

Ce poeme și ce Franța! Însuți nu te mai cunoaște. Ucideam – era de Paște – Grâul verde ca speranța. Negru-copt ori roșu-bubă Macii...

Sub aceste fastuoase păstăi ale nebuniei cereți de la mine seninătate o! miraje-aplecate-n toate-ademenirile poate că nu voi sunteți

în noaptea aceea, până la ziuă aproape fiecare a crezut că războiul și nenorocirile s-au terminat încet-încet nu te mai simți legat de

cineva se-ntoarce din vânt și iar apă și iar pământ și iar neant cine a-nvins? căldări de sâni... și iar bătrâni și iar profeți și

cerne soarele-n apă dintr-o sită și-aruncă aramă coclită savanții, făcători de dicționare arheologii de mâine, de ieri au – se va spune – și

un sfredel care zboară mimând sicriu și om, cu ciocul și cu gheara scriind ca o peniță – ciocănitoarea-ncearcă pieziș din pom în pom, pe

Semn e și timp e de toate ororile o! privighetorile prea veghetoarele cerului limpede ca sărbătorile celuilalt care le vântură... sumbră

Când ninge: un orășel de zahăr și săniuțe, în care se văd flaute, brebenei și ionatane. Când bate vântul: viața cutreieră tăcerea și potecile

vor dispare întâi pandora și pyrrha nu cupa nici lira în care se scurmă așează-te-aici epitemeu și uită-te-n urmă sunt eu

Nici mai sură nici mai pură Pe balanța cu lemurii Cântărește vremea vid. Încă un zid. Încă un zid. Încă un zid – și încă...

O, cât n-aș da s-ating în pura vale-a desăvârșirii, timpul ca pe-o rană din care altă mână năzdrăvană din când în când să lepede

Două spectre mute ca doi vornici și-una goală – plină de tuleie. Beam toți trei în fundul unei grote. Ea vorbea mult, tu tăceai

Soarele-n beci tăiat, acru. E un masacru. Vei veni. O să treci. Tulbure. Pesemne de mult a fost amiază. Limbajul eșuează în

s-asculți timpul din fructele de fier ale gutuilor care scandează-n plantații de pliscuri freneticul praznic discuri în imensitate eu am

În colivia galbenă-o maimuță mai clănțăne glumeț dintr-o idee, iar pomi rotunzi cu stelele se-asmuță din cerul nopții plin de

Nu mă mai cert cu tine, am obosit. Străin și obosit, sălciu și ascuns pe după întrebări la care n-ai răspuns, tu ai fost, ai ars, te-ai

Dimineața munții fac schimb de vocale cu cerul. Drumurile sunt numai drumuri ciobănești. Ascuțindu-și copita de gresii și coarnele de

Soare Viscol Umbră Gând Păsări Liniște Omăt Și natură! Și natură! În penaje noi, condurii În vechi mantii, tremurând, măreția morții

Tăcerile-și dau restul în mărunțișul rece al banilor din arbori ce cad pe-alei și-n somn. Mă-ntorc în norul meu. O mantie c-un

A fost o mare a noastră și-un cer al nimănui pustietatea își bătea cuiele din ce în ce mai adânc o sare bătrână se așază pe degetele

mi-am lipit sânii de un bărbat n-a simțit bâiguia luna fonfăia pădurea coacăzele parcă ar fi fost vii așa curgeau stropii de sânge din

Hambarul din care nu mai iau și nu mai pun; decepția palidă a drumului sferic; aș fi putut fi mai rău ori mai bun; există boli mici de lumină

Mâini fragede zvâcnind pe clampe ireale ca pentru baldachinul celestului decor; nu sunt nici ale mele, n-or fi nici ale tale – auzi-le cum

Mi se urâse pe lume la nesfârșit noroiul... noroiul... noroiul... pe marginea lacului, convoiul înainta obosit am alunecat, n-am mai

Mi s-a părut (ce să spun morților?) că văd o flacără mare. Era câinele farmacistului rătăcind – fără culoare – pe locul blocului căzut

Lacrimi pedagogice. Obiceiuri bătrâne, reci ca niște logii. Ce – dincolo de grosolănie – rămâne? Uriașul nu doarme aici. Ipocrizia e

O femeie de demult s-a stins în amintire ca o scânteie după ce aprinde pădurea; frunzișul care-a luat foc miroase a fructe necoapte la

noi am mâncat pietrele era inima ta de nomol măcar erau epitafele lunii succesul e murdar parcă trecusem și nu trecusem de lume

Somnule, depui toată biografia mării pe-o umbră de om al cui vas ești tu, mică mașină dumnezeiască? merg înlăuntrul acestor note muzicale ce

O stea răsare pe munții ceilalți. Se va stinge-n curând (Brazii-s atâta de-nalți... Norii-s atâta de sus...) cel mai trist om de pe

Rece-i ciocanul, rece e piatra, rece e dalta. Stihiile nasc anapoda una din alta. În fiecare-s toate – cum vin mereu, cum pleacă nopțile și

Când vor pleca ploile din Munții de Os cu Lady Mac Lye, de după fiecare evantai unghiile ca niște agrafe îți vor sclipi grațios. Capătă

Din generație în generație fetele trec râul cu fustele ghemotoc la piept ca un al treilea sân țăndări se face lumina și zuruie frunzele-n

Eram sălbatec și trist Am devenit bun, fiindcă tu credeai că sunt un fel de semn al contrazicerii aparențelor Murise-n cer ziua

Paralel, paralelă Buzunarul în chip de umbrelă Peretele cu fața la spate Păpușa cu fața la perete Ieri Azi Mâine O plantă și-un câine Un

Locuim într-un pepene cu semințele roz acest neam cere semn prin ciorbă gunoaie biografii bucătărie prin corespondență și baie

Fertilitatea simplă a șesului, când sparge un coc de nervi în orice copil ori mădular – suind mușcați de soare la sângele cu alge striații

apărați-vă sângele ca pe unica eternitate întreg viitorul culoarea trecuturile toate alungau sarea o!amestecătoarelor de roate și

cioara-ncurcă broderia liniștii subțire dintr-o dată; ce-o fi văzut? Peste care cimitire o fi zburat și-acum povestește speriată? a

fuseseră alte iubirii, fusese altceva când și când soarele developează surâsuri film cu iepe fătate. minciună și cenușă. se mușcă

Luna-i ca un șoim. Totdeauna trec într-o mână cu luna. Mâna cu omul de lună e gata s-apună...nu-i gata s-apună... Cu-același braț de

Acest cerc a fost totdeauna un pătrat există încrederea în ploaie și încrederea în soare și apartenența la starea de conștiință a

Am fost prieten cu toate singurătățile. Am aprins lămpi în rătăcitori. Seara beam un ceai sau nici atât. s-au cărări în trecuturi – și iată

Cu agonia și rănile. Unul după o ușă, altul după cealaltă ușă. Azi nu știu cine sunt. Să pui roua la fiert... Care-i nebunul? Pipăim

Vecin era Dumnezeu cu Cain Mirosea a rufe călcate, a dude Securea pesimistului doarme în cui Copacii scapă un fruct ca un cuvânt auzit în

Deasupra mea-nflorește, prin dimia nopții, migdalul și nu mai e întuneric; pereții se căptușesc – simplu – cu pace; fiarele nu-mi mai

Prin moartea mea se va închide istoria n-ai fost în arenă tocmai când flăcările te căutau ca pe mireasa purtată la gât prin

în brațele tale mă simțeam ocrotită un cântec se-așeza pe copită o frunză pe umăr o umbră pe deget necheza calul nebun acum preget să

Enigma se desparte a reverii și ceață... Promoția durerii ori vârsta de pe mână și-or semăna, cu toate că mâlul tot se-ngână din două părți

această epocă de cocă această formă de sincopă cu continente de otravă sau pendulări de porc și popă coborâtoare din ne-slavă și din

Prin albul oval și rece-al palorii de lună seara câinele părea cal deasupra ierbii care sună (drum de Sine) egolatră a metal prin

O să întârzii prin litere ciudate alfabetul va fi ca un oraș fără străzi e rândul meu să mă retrag în vaier cei care știau atâtea

strigam din răsputeri mâinile mi-atârnau ca două curele e ieri dați-mi geanta sunt rănile mele sunt planta e planta dar fusese? heee!

Spre-a nu renunța la nimic din tine și din toate (ce liniște moale pic! pic! pic! pic! picură pe cetate...) din toate-ale tale ciuruite

M-aleargă moartea și mi-a prins o buclă Tu râul meu de flăcări ireversibil aur tu cumpăna și stolul de păsări de miracol, tu, criza de

oratoriu de după amiază picură mușchi de pământ acoperișele au vieți de așteptare criticați morții, că ei tac viața a fost o naștere

eu-s aerul prin care trecuse inima ta ca o casă fără ferestre expulsie extranee luxură de creolină poduri și tortură orchestre de

Acoperișul în stare de șopârlă dispăru prin ieșirea la mare și intrarea la apă a fetelor cu pantofi de urlet un grupuscul funebru țopăia prin

Lemne upanișade lemne două pâini pe-o garoafă sulimanurile modei viața-i o scroafă despicare clipă de măcelărit soarele ninge pe

zălog de sânge doi metri de foc pe caii mei de ger și sare cu ciocul verde și cu puii-n cioc trecutu-ncearcă apa la vărsare se gudură

Flăcările repară întunericul cu rumeguș de scorburi Îmi duc viața într-o scorbură care se cheamă viață buchisind pe-ncetul teoria peșterii

Păsări obosite ca salariile vechi se sfâșie semnul peste corul arborilor ce de pliscuri și gheare ce de pliscuri e rana care pavoazează

Tulburate drumuri ne cer. Apă, foc, pământ, cer. Stihie cu stihie. Și scorii. Bună seara, lujerul florii! Nou-i vechi și vechiu-i

Ținut semănând cu o pisică sălbatică frunzele aberante scuturând viitor ca sânii în gură ca un măr fără duminecă râul ca lebădă e-o

Liniștea-i ca un fus pe după care timpul și-a-nfășurat încâlcelile sau barba de sus dintr-un cuib de la subsuoara fagului oul pictat în

timp ticălos, umbre și vânt femeia își trecuse un picior peste piciorul bărbatului cealaltă pereche de picioare al doilea picior al ei

În propria-i plămadă se-neacă râul de pene să aduni zburătoarele să greblezi întunericul să pui patru nasturi de chiciură

Învieri improvizate Nisip întors pe dos Nici lemnul nici piatra n-ajung să plăzmuie barem un deget, barem o unghie de zeu Pământ

Veghea mi-a desenat în culori două păsări fragile una cânta seara pe-un perete zile și zile din tavan cealaltă cânta-n zori doar o

Ofelia spune: Pierre e bou e în taur născut și e bou apoi mângâie pisica și mă roagă să stăm câteva minute pe o bancă la soare

Veninoasă, carnea pământului... Tu uiți și nu uiți. Ei, da! Se lasă noaptea și ziua nu se lasă, Că-n orișice-ntuneric e totuși puțin

mortul cară pe dumnezeu cu roaba, la porci volume serii seri cuie cu care se joacă un prost am fost prin oasele noastre ca niște

m-am dus în cimitir și-am scos râme fuseseră oameni s-au iubit s-au urât s-au furat au plâns râdeau și tac – iată cu ce se pot momi

Ciorchine de cine știe – și el – ce fel de rău ori bine în mine Povară avară o ploaie bălaie de vară afară Fruct

Am auzit un scâncet și m-am uitat era prostul care udă florile bolborosind: „Nu, zău!...” „Nu, zău!...” – spunea omul „Nu, zău!...” –

Să te uiți dezgustat în viață ca la o pată... Mereu vroiam să scap de-o apăsare enormă. De la umăr la cap, mâinile-n formă de plumb au

Puii de asin, cu botul lipit de lună; din nările lor curgând gândaci de apă dulce... Poate că în dimineața aceea o durere s-a dus în larg și

... iar omul, un om care umbla în bărbie (Vorbiți ca niște geamantane. Ce parcă plecăm undeva?) Omul acela adie über allnie... și n-o să

Din noi în noi, confuz comunicante cascade-n lungul cărora eternă e numai curgerea aceasta dintr-o pernă de aer mult în alta, când pe

Se tunde iarba. Se cosește fânul. Pământu-i o felie de pâine grunjoasă. Bătrâna cenușă a zilei. Bătrânul nopții craniu de pâine. Ce-ți

Mogâldețe violacee chopin și cartofi tu – tu – tu – tuuuu tututuuuuu tu ce dans va preschimba cuvintele în regi? papagali scofâlcind

polonia e o cerneală simpatică polonia e un colaj de obloane polonia e o eventualitate polonia-i o toamnă frumoasă pe care o aleargă

mi-adun oasele sângele carnea fel de fel de-ncurcături potrivite mai bine mai rău le-am pus într-un sac de într-un timp sunt grăbit nu

poftim pachetul acesta sfios de lumini sau scheletele sării despărțind principiul de convulsii cum desparte sabia, viața de așteptare

Apoi cântecul trecu pe la toate mesele, ca un fluture din care se scuturase ceva. – Soarele! o fi zis morocănosul. – Seara! răspunseră

Copilul ca un colier în jurul gâtului Adevărul se ocupă cu tăcerea Te-ai sculat nicăieri Pe genunchii tăi ca două cutii craniene Litere