Rafael Alberti

În umbra plopului negru, iubito, în umbra plopului negru, nu La trunchiul plopului, da, al plopului alb și verde. Albă frunză, tu, verde

O, întoarce-te, da, revino în diminețile-acelea scăpărătoare ale colinelor, tu, goală, fierbinte-n singurătăți de nisipuri, ca un mare talaz de

Pirat de mare și cer voi fi, de n-am fost cumva. De n-am furat aurora, de n-am furat-o, ei bine, o voi fura! Pirat de mare și cer,

Cand ai aparut tu, ma chinuiam in adancul cel mai ascuns al unei pesteri fara aer si fara de iesire. Dadeam din maini in intuneric,

Noi credem, dragostea mea, că peisajele-acelea au stat pierdute în somn, ori au murit laolaltă cu noi, la vârsta și-n ziua în care ne fură

Sînt fiul veacului? Nu știu. Al viitorului sînt poate, ori poate prea tîrziu născut al veacului care-a trecut. Nu poți mereu, mereu să

Într-un vers de opt silabe, ce nu încape, dacă-ntr-un cântec, numai unul, încape marea? Opt silabe sunt prea multe spre a cânta.

Vânt contra vânt. Eu, turn fără comandă, la mijloc. Vuiet mare de orașe Coborând prin trecători, de orașe-n vântul sudic, care m-au

Mi-aduseră nourii astăzi în zbor, harta Spaniei mele. Ce mică era peste fluviu, ce mare era pe pășune, umbra-ntinsă pe care-o lăsa.

E destul un mic balcon peste râu și câțiva cai, să călătorești mereu – stând pe loc. Caii, nu se mișcă, pasc, râu-i liniștit

Nostalgie de arhangheli! Eu eram... Priviți-mă. Îmbrăcat ca orice om, Nevăzute aripile, Ce am fost, nu știe nimeni. Oamenii nu mă

Un vis fără lanterne și-o umezeală de uitări călcate de un nume și de-o umbră. Nu știu dacă de-un nume sau de mai multe nume, dacă de-o

Hai la nouri de vânzare: nouri roșii și bogheți – potolesc zăduful mare! Vând nori cirus, viorii, și nori roz, și dimineți, și

De-mi va muri-n uscături glasul să-l duceți jos la țărmul mării, și-acolo să-i sortiți rămasul. Să-l duceți jos la țărmul mării, să-l

Aș fi vrut aici să fiu doar un cal, numai un cal lângă râu. E atât de singur omul, râul e atât de mare, c-aș fi vrut aici să fiu doar

Te chem, la aer, umbră a douăzeci de veacuri, la adevărul aerului, aerului, aerului. Umbră ce niciodată nu ieși din tine însăți, și

Frumusețea e de privit pe îndelete. De vrei să știi ce-i frumusețea, fă-ți liber brațul. Căci trebuie să mâni într-una, caii,

Chiar dacă eu aș vrea să fiu din altă țară, din altă parte, cine mi-ar înăbuși glasul mărilor mele? Cine mi l-ar înnăbuși, cine-ar

Erai în vremea ceea blondă, naltă, solidă spumă-arzând și răzvrătită. Păreai un trup desprins din centrii soarelui, și aruncat de-o

Nemișcate, mute femei țintuite în tinde, bărbați fără glas, cu mișcări încete, în crâșme, vor, ar voi, ar fi vrut să mă-ntrebe: – Cum ești

Tu ești ceea ce pleacă: o apă ce mă ia și mă va părăsi. Căutați-mă pe valuri. Ceea ce nu se întoarce: un vânt care la umbră se

Nu sunt autorul acestui poem, ci simplul lui scrib care l-a tradus dintr-o limbă necunoscută: am comis atâtea greșeli și-atâtea

Plecați bătrâni părinți, bătrâne mame, unchi, cu Dumnezeul ce-i asemeni vouă, cu sfintele fecioare și cu sfinții, vă scufundați cu toții,

Eu ucideam liliecii în turnuri cu fața spre mare. Azi, în balcoanele mării, departe, cu fața spre-un râu, aleargă pe fruntea mea, negri,

Pe omul cel nou să-l creăm cântând Pe omul cel nou al Spaniei, cântând. Pe omul cel nou al lumii, cântând. Cânt această noapte

Aceste murmure, aceste ușoare susure, prea bine cunoscute de cer, de frunze, de talaz, de vânt, sunt cânturile mele frumoase,

Bătea vântul dinspre râu. Zăcea casa rece, pustie. Bătea vântul dinspre râu izbind în casă. În casă intrai, fără ușă. Acolo era doar

De sus, din mahalaua de sus, vin pe ulițe mici. Sunt închiși ochii satului. Și toate porțile și ferestrele sunt ferecate. Târăsc cu mine

1 Tu nu mai nădăjduiești de loc ivirea acelor resorturi ascunse care se deschid coridoarelor subțiri, unde lumina se descurajează la

Murea Calea Laptelui de dorul de a dormi măcar un ceas pe spicele de grâu, un ceas măcar, ca să uite atâta amar de drum străbătut, atâta

Aș vrea să cânt: să fiu o floare din satul meu. O vacă să mă pască-n voie din satul meu. Și să mă poarte la ureche un plugar din

Sus la catedrală clopotele sună. Desculță mireasă, mergi de te cunună! Unde mi-este vălul, rochia mea albă, lămâița, nună? Unde-i

Din ce în ce mai căzut, mai depărtat de suprafețele pedepsite de către picioarele luptătorilor, sau mai departe de acei ce, sprijinindu-se în

Tot cernită,-n veci de negru între patru ziduri, moartă, și c-un văl întins pe față. – Să nu treci pe poarta ei, să nu-i pui picioru-n

1 – Suferința ulcioarelor fără apă, căzute în surghiunul lucrurilor neînsuflețite. 2 – Știrea despre asasinarea nopții, părăsită între mărăcini,

Mereu această nostalgie care îndepărtează și preface totul. Spune-mi-o, tu, arbore. Te văd. Mă vezi. Și nu mai ești același. Nu e același

O, voi, râpe-ale Paranei: vă voi lua cu mine când din nou, marea o voi trece. Precum Contele Olinos, ce, copil, trecut-a marea, nu voi

Au doborât un arbor. Și chiar azi dimineață și soarele și vântul, și păsările toate îl mângâiară, blânde. El era și fericit și tânăr, și

Ce singur uneori sunt, o, ce singur, cât de sărac, de trist și de uitat! Și parc-aș vrea să cer un dram de milă pe netezile plăji, și-n

Prin negura ca fumul de tutun „Caporal” mă uit la fluviul Franței mișcând ruine, triste dărâmături târând pe-apăsătorul verde-ricin al apei

În sufletul meu cântăreau atât de greu morții de mâine încât nu puteam să fac nici măcar un pas fără ca pietrele să nu-și dea la iveală

O, cu ce melancolie mă gândesc la tine. Tu, negreșit, ai fi văzut ce văd eu în astă-seară. Lucruri naturale, lucruri bune și curate,

Pădurile, pădurile se-ntorc, pe unde-odată iubirea revărsată se înțepa în spini, ca un pârâu de stele incandescente, mici, cu sânge foarte

Fecioare cu echere și cu compas, veghind cereștile tăblițe. Și-al numerelor înger ce zboară gânditor de la 1 la 2, de la 2

Nu vreau să râzi, nu, niciodată, nici să-ți vopsești cu-albastru ochii, nici pudră de orez să-ți dai pe față, nici să-ți pui fusta

Și totuși voi, păduri, și totuși, mări, nicicând nu suntem singuri, nu e nimeni singur, numai cei morți încă-n viață, dar morți

…Aici, când aerul trădează onestitatea crinilor, e osândit la moarte de un vârtej de apă. Nu e o umbră de amărăciune aceea pe care copacii o

Dacă fluieratul unui băiat e semnul care face să se ilumineze ramurile și să renască din somn balcoanele create pe neștiute de o

Ce tot îmi vorbiți de hrubele subterane inundate de cerneală stricată, unde furia unor dălți înnebunite despică remușcarea? Uneori,

Eu îmi spuneam rămas bun plângând pe peroane. Prindeți-mă, prindeți-mi sângele voi, pereți, ziduri care-l păziți și care-l despărțiți de

A sosit acel timp în care anii, orele, minutele, secundele trăite dobândesc toate profilul tău, se umplu de noi, și devine urgent,

O, limbă maternă, la ce mi-ești bună pe țărmuri străine? – Mi-e sete. (Străin! Să-i deschid? O, Doamne, nu știu ce tot

Vii acum, dragoste, prevestită de vântul pe care lanurile bălaie de pâine înflorită de curând, în orele călduțe ale acelei veri a noastre

Ce departe-s peste mări, câmpii și munți! Văd alți sori acum creștetu-mi cărunt. Niciodată n-am fost la Granada. Creștetul cărunt, anii

Sunt îngeru-ți de umbră, iubito, câteodată. Irup din cine știe ce prăpăstii, ca fulgerul – în dinți c-o spadă cu tăișurile-amare ce le știi

Sunt frunzele, frunzele risipite de abuzul de a voi să fie veșnice, de a nu voi să cugete, pe întinsul a șase suprafețe selenare, ce este un

Branhii aș vrea și aripioare căci vreau să mă căsătoresc. Iubita mea trăiește-n mare și niciodată n-o zăresc. Diminețile plantatoare

Ați fi văzut iederile plângând sânge când apa cea mai tristă și-a petrecut o noapte întreagă priveghind un coif rămas acum fără suflet, un

Ce bine-ar fi, o, cât de bine, într-o livadă-adâncă-a mării, grădinița mea, cu tine! În cărucioara ta, purtată de-un somn bătrân, ce

Lună erai, cu luna; așa te ridicai din așternutul obosit, atât de mare și sclipitoare-ncât cearceaful adormit credea c-aprinde singur un

Și printre iasomii căzute și corole nocturne de-asfodele învinse de lumină, pornesc azi-dimineață la început de-octomvre spre

În mine port terase fără număr. Spre mare dau cele mai albe, gata să plece către soare, pe catarg, ca pânze, cu cearșafurile-ntinse, și

O știe-acum tot satul. O cântă-mpletitorul, Îi pune vârf bărbierul, o spune vizitiul. Văcarul o discută gard, cu

Ni se spune: fiți veseli. Să n-audă în cântecele voastre oamenii nici cea mai ușoară de lacrimă. Foarte bine. În fiecare zi mi-am dorit

De-ar veni Garcilaso cumva, al său scutier eu m-aș face; că bun cavaler mai era. Și haina-mi de marinar veșmânt de război s-ar

Am venit aici, m-am întors, m-am întors aici chiar în clipa în care niște sărmane ogoare își schimbau stăpânul. Traducere Veronica

Culorile-astă-seară îți iau din greutate: un verde care pare copilul primăverii, și cerul – mare clară ce-și plimbă în ferestre aripa

Târziu te-am cunoscut, poete, când la mijlocul de drum al vieții mele, bătaie de bătaie, cu tristețe aud, din mâini alunecându-mi,

Mă cheamă, mă strigă, mă sfătuiește, mă doboară și mă înalță, face din capul meu o nicovală în mijlocul valurilor, o nicovală

Se-ntorc pietrele calcinate, se-ntorc în temple prăbușite, în lupanare năruite, în curțile verzi pe unde zâmbetul lui Priap încălzește

Cine ar spune că ești un tâlhar, un bandit, o mână în noapte la un colț de stradă pândind delictul sângelui? Cine ar spune că atâta dispreț,

Fluviule, -n visu-mi, azi vreau să te visez mai mic. Fii cum e Guadalquivirul, sau mai mic, cum e Duero. Și încă mai mic să fii, și

Dacă țăran m-am născut, de m-am născut marinar, de ce mă țineți aici când acest aici mi-e-n zadar? Într-o bună zi, o, cetate pe care-n

De ce te-ai urca, iubire-n acest turn, în tine ar pătrunde, cu vântul și lumina, întreaga verde muzică purtată de câmpu-nnobilat ca o

noi credeam, iubito, că aceste priveliști au rămas adormite, ori că au murit o dată cu noi la vârsta și în ziua când ne aflam în mijlocul

Pe seară, ori în noapte mai repede, mă simt înconjurat deodată de chipuri lungi și pale, de umbre, de livide lumini și fără sânge ce tâmplele

Eu îți vorbeam de steaguri, ție, fiică-a brutăresei, care erai ca pâinea-ntotdeauna, în tagma lupilor de mare. O, rătăcit-am pe uscat,

Luna se distra la ora aceea când cerurile cele mai impresionabile caută copiii pierduți. Pe urmele lupilor se auzeau lacrimi și inimi

Avem azi dimineață doar douăzeci de ani. Desculțe merg, iubito, cu pas încetinit, umbrele noastre două, sub pomii din

(Primăvară) Logodnicele-mi de uscat și mare, Coralul, Amaranta, Serpentina, Trifoiul apei, Roza, Leontina, flori de sierre, aer și de

Când tu ai apărut, mă torturam în fundul unei peșteri adânci și fără aer și ieșire. Dădeam în întuneric din mâini, agonizând, și auzeam

Dulce mamă, atât de tristă și veselă odinioară, mi-arăți azi chipul tău zbârcit în dimineața în care trec prin fața ta fără să

Căutați, căutați-i: în nesomnul conductelor de apă uitate, în canalele întrerupte de tăcerea gunoaielor, nu departe de băltoacele incapabile

Tu, care pierzi culoarea cerurilor verificând potrivirea unui șurub, exactitatea unei chei, sau albeața exaltată pe care o capătă

Trebuia să plec de pe pământ, pământul trebuia să mă scuipe de pe el o dată pentru totdeauna, ca pe un fiu bastard, ca pe un fiu temut pe

Îmi rămâne ceva întotdeauna când sunt singur, când apucând-o pe drumul inimii, urcând abruptele coaste ale memoriei, aleg dintr-o

Cerurile sfâșiate ale acelui veac împiedicau sosirea noilor porumbei. Dușmănia se întețea în varul excremențial al celor mai vechi

Puteai, când erai marinar pe uscat, mai liber ca acuma să fii, să pornești voios de pe țărmurile înflăcărate ale visului tău de curând

(Vară) Ci hai, sorbind câmpii, cetăți înalte, în cerb al undei preschimbat ușor, pornind spre marca limpezimii albe, cuib legănat de

*Mamei mele, care ne unea pe toți cântând la pianul ei vechi.* Era-n sufragerie, dintâi, era în blânda odaie-a celor șase: Maria,

O insulă era ca-n Teocrit… Era vârsta de aur, peste câmp. Avea la flaut să repete, Pan, Priap în iarbă să se tăvălească. A fost

Un străin mă iubește. Eu nu, nu-l iubesc. Eu, nu, fiindcă-ntr-una gândesc că n-am să-l pricep niciodată când îmi va spune: te iubesc!

Umblă unul pe stradă. Cine-o fi el? – Tontul de Rafael! Tont picat din cer, din stele, fără pară chioară. Pui de porumbel rătăcit

Mamă, ce rău îmi pare – mâhnit, el a plecat și ninge nencetat. Mamă, fără suflare pieri-va, înlemnit, în valuri de-a sărit! Mamă,

Pe nava ta cu soclul din algele de mare, cu scoici și cu moluște, smarald astral strângând, tu, căpitan pe stoluri de păsări și pe

Acum când ne gândim să strângem pereții, să deschidem ușile prin care marea să năvălească fără greutate, să auzim, ca din celălalt capăt al

Simt că insulele umblă, pământul se miră că mă simte alt om, atât de deosebit de acela care i-a silit pe oaspeții lui să-l ucidă zi de

Pe dibuite, dragostea, orbește, prin întuneric, rumenește poate printre ramuri vreo stea; din nou simt asta, iarăși, muiat de calda

Erau în sală muzici și lumini, iubire prefăcută, ce se-nveșmântă-n gheață și în cuvinte moarte, chiar dacă ar părea că-nsângerează

Strălucirea mea, dragoste, izvor al vieții mele, aș vrea să spun tot despre a ta frumusețe aici, în mijlocul mării, în vreme ce umblu

Să te visez precum erai, iubire, odată, înaintea Dianelor descinse, – acele zeități cu piept robust și vântul ce le trece, nepedepsit, pe

Vino, dragostea mea, vino, în noaptea asta singură și tristă din Italia. Am nevoie de umerii tăi puternici și frumoși. De brațele tale

Se equivocó la paloma. Se equivocaba. Por ir al norte, fue al sur. Creyó que el trigo era agua. Se equivocaba. Creyó que el mar era el

MARINERITO delgado, Luis Gonzaga de la mar, qué fresco era tu pescado, acabado de pescar! Te fuiste, marinerito, en una noche lunada,

¡Bañado del Paraná! Desde un balcón mira un hombre el viento que viene y va. Ve las barracas movidas del viento que viene y va. Los

Las tierras, las tierras, las tierras de España, las grandes, las solas, desiertas llanuras. Galopa, caballo cuatralbo, jinete del pueblo, al

Dejé por ti mis bosques, mi perdida arboleda, mis perros desvelados, mis capitales años desterrados hasta casi el invierno de la vida. Dejé un

I bimbi di Estremadura vanno scalzi. Chi gli ha rubato le scarpe? Li ferisce il caldo e il freddo. Chi gli ha strappato i vestiti?