Adrian Erbiceanu

Își scutură veșmintele furtuna, Cad stropii grei ca dintr-un gând retras Pe streașina uitărilor – popas Pentru acum și pentru totdeauna. Din cele câte-au fost, ce-a mai rămas? Când vede cât de

Moto: "... Şi fug din mine iar… Ce-ţi pasă ţie? Cămaşa morţii o voi rupe-n două!" Theodor Răpan -"Octava nestatorniciei" Își scutură veșmintele furtuna; Se năruie copacul, tinda, podul,

Timidă, inocența mă privește... Brumate voci stârnesc, din hău, tumult, Anticipând, din ce în ce mai mult, Adâncul toamnei ce m-ademenește. Cuprins de gândul, devenit adult, Ce-nvălurit, cu

Descinse, pe drumul nescris al dorinții, Vântoasele-și flutură vălul secret, Pe urmele arse de dor și regret, Să prindă în mreje tăpșanele minții. Cu áripe albe - fantastic balet - Jucându-și

"Privește, cât mai sus, la Carul Mare - Mă-nvăluia, din stânga, o simțire - Să-ți regăsești uitata ta iubire, Descindere din vechile amnare." "Nu te supune, cu nesocotire, Unor cuvinte

Se scurge apa chioară din ciubere... De unde vin și încotro mă duc, De nu găsesc Cuvântul să-l traduc Și-apoi să-l scot luminii la vedere? Închis în mine, strâns de-un dor năuc, - Ce-și

De prin ántice coclauri, ridicați cu osteneală, Scoatem lumii adormite carapacea de sineală, Val prin val trecând, cum vremea, dintr-un veac, într-o clipită, Nu mai lasă nici o urmă de durere sau

Atâta ai, atâta duci, Când pasul tău cu trudă suie, Spre înnoptatele răscruci, Întortocheata cărăruie. E-n toate-o liniște de crezi Că nu e nimeni să te-ndemne Cât de departe poți să vezi Pe

Cu fiecare pas pe care-l fac, Un cerc se mai încinge la copac, O clipă se ascunde sub obroc, Un vad se strânge ca să-mi facă loc. Din cât, pe lume, fost-a să adun, O umbră se mai ține de

Pe-același drum, pe care merg pierdut, Treceai mai ieri și tu... și am știut! Învăluită-n boare de pustiu, Alunecai - o umbră spre târziu - O despărțire de ce-a fost a fi Înveșmântarea nopții

Și încă îmi mai stăruie-n timpane Barosu-n legănarea de ciocane... Se-ncoardă crița și lovește des, Precum o coasă pusă pe cules, Ca pleoapa când speriată-a prins să bată, Ca inima când

Neliniștit, mă-nvălui în tăcere, (Aripa-i frântă, gându-i auster!) Să prind eternul – veșnic efemer, În lumea străjuită de mistere. Jertfite, dorm pe scut de templier, Atâtea vremi scăldate în

La hotarul dintre vise, unde nimeni nu-i stăpân, vorbele rămân nescrise: Mi le-auzi când ți le-ngân? Inocența - ce desparte adevărul de minciuni - oare cui îi ține parte când mă cerți, când

Nu știu cine a stat pe scaunul \"judecătorului suprem\" al CONCURSULUI INTERNAÞIONAL DE POEZIE STARPRESS -2008 și nici nu cunosc interesele, mai mult sau mai puțin ascunse, care au stat la baza

Ionuț Caragea s-a născut pe Google. O spune el, o spun și alții. Dacă ar fi să extrapolăm, prin absurd, judecata de mai sus, am găsi că aproape toți poeții din generațiile mai noi s-au născut cam în

La casa mea neterminată, Pe trepte-nguste de argilă, Își plânge ploaia, înspicată, Durerea strânsă pe șindrilă; Se-nvăluie c-o mantă rece - Eliberată din buiestre - Același vânt ce se

Mai urc, pe ici, pe colo, niște trepte; De melodii, frenetic, mă-nconjor Să uit de larma pusă să deștepte Tic-tacul unui vis tăinuitor. Se trage ziua-n ea, caniculară; De toarta nopții

Intre trecut și prezent ne înghite uitarea - Dacă am fi știut, dacă am fi avut măcar vreo idee... ( ne bun la nimic, torturat, vreau să strig când te văd dus în larg, întins pe-o brancardă, cu-n

zac toate desprinse ca dintr-o oglindă cioburi ce-apasă pe-un suflet buimac gânduri ce dau hibernal să mă prindă cicloane stârnite când vorbele tac ce aripi ce vise ce gânduri