Johann Wolfgang Goethe

Dar cine gonește prin noapte și vânt? Un tată călare cu fiul plăpând. În brațe își ține copilul cuprins Și brațul se strânge mai cald,

Se-nspumă valul vălurind, Pe țărm stă un pescar, Cu ochiul rece cumpănind Spre undiță mai rar. Dar cum privea, de seamă luând Că valul

Iar s-a dus în târg batrânul Maistru vraci, și-s eu stapânul! Hai, că pun eu azi la cale Toate duhurile sale! Știu pe dinafară Farmecele

Îmi iau adio din privire, Căci gura nu-l poate rosti, Prin locurile de iubire Mă-ntorc să le găsesc pustii. Ce tristă e făgăduința Chiar

De ce ești oare-atât de trist Când totul e voios? Þi se cunoaște după ochi, Ai plâns,neândoios. \"Și chiar acum de-am lăcrimat,

Eu n-as sta in tovarasia lui! Cum se apropie, pe loc De toate parca-si bate joc, Si pare manios; Il vezi ca de nimic nu-i bucuros; Pe frunte

Ce zvon de copite-i în noapte și vânt? Copilu-i cu tatăl pe-al șelei veștmânt. El strânge băiatu-n al hainelor fald, Să-i fie lui moale, și tihnă,

Prin nea,prin ceață, Cu vântu-n față, În hău de umbre, Prin neguri sumbre, Ceas de ceas!Ceas de ceas Nici răgaz, nici popas! Chinuri mai

O, adevăr sublime – o, tinichea și paie ! O, poezie mîndră – o, buiguit nerod ! Istorie spirată – minciună și bătaie, Amor ceresc și dulce –

Acel ce pâinea n-a udat Cu-ale lui lacrimi și-n nopți pline De chin, pe pat, plângând, n-a stat, Nu vă cunoaște, nu, puteri divine. În viața

Cînd Minerva ca s-arate Prețuirea pentru-alesu-i Prometeu, din cer i-aduse De nectar o cupă plină, Spre a-i ferici pe oameni Și spre-a le

Tăcere deplină Pe culmi; O zbatere lină Prin ulmi Respirând se pierdu. În pădure pasărea tace. Așteaptă; în pace Curând ai să adormi și tu.

Sufletul nostru I-asemeni apei: Din cer se iscă, La cer se suie Și iar coboară Către pămînturi, Veșnic altfel. De sus țîșnește, Din stînci

Peste crestele-înalte Liniște deplină. Prin crengi străbate Un vânt ce se-alină Ca un murmur blând.

Tu, Helios elin, tu, soare, Măreț pe bolta de azur, Vrînd Universul la picioare, Privești în jos, în sus, în jur. Și ochiul tău plîngînd o

Ce sufăr știe doar acel Ce dorul știe! Stingheră, fără nici un fel De bucurie, Privesc la cerul adânc Spre ceea parte. Cui dragă și aproape-i

Sării pe cal - o vijelie! Și vâjâind gonii prin ulmi; Plutea amurgul pe câmpie, Iar noaptea se-anina de culmi. Pe-un vârf înalt măreț

Expertul : Bun, bravo, domnul meu ! Doar partea stîngă Nu-i chiar ca dreapta, Iar aici E-un pic forțat, Iar buza Nu-i prea firească,

Spre-a se-ntîlni-n dezmărgenire, Ușor trec toate spre pieire, Acolo-i stins orice dezgust ; În loc de dor, doar cruntă vrere, În loc de

„La porți, pe pod aud cuvînt, O voce-aud, măiastră ! Să sune-n voie mîndrul cînt Sub bolți, în fața noastră !“ Spre paj chiar regele-a

Nălțînd un vultur tînăr aripa-i Prădalnică, L-a nimerit săgeata vînătorului Și-i reteză aripei drepte O vînă. În crîng de mirt s-a

Să cauți forme noi e-o datorie Ce ți-o impunem, datorie sfîntă. Poți să te miști, ca noi, în haină strîmtă, Așa cum pas cu pas ți se

O, fie ca al vieții duh În cuget să-mi vuiască Și-o plăsmuire grea de suc Din mâna mea țâșnească. Eu tremur doar și bâigui doar, Ci nu renunț

Eduard, în ceea ce-l privește, se afla într-o dispoziție cu totul diferită. Se gîndește atît de puțin la somn, încît nici nu-i trece prin minte să

Azi, în prea cinstit sobor, Luați aminte bine. Că mi-e sfatul înțelept, Cum e rar la mine. Câte nu ați pus la cale, Câte n-ați sfârșit cu

Să-mi fii tu oare-n veci pierdută? Te-ai dus fără păreri de rău? În încăperea-acum tăcută Aud într-una râsul tău. Cum călătorul

În numele acelui, ce însuși s-a creat Din veci drept creatoare chemare nencetat ; În numele său, care credință naște-n slăvi, Încrederi și

Odată un băiat avea Un porumbel pestriț, frumos, gingaș, Din gura lui mîncare îi dădea Cu-atîta drag cum face-un băiețaș. Și de hulub avea

Ah, ce poate omul cere? Ce-i mai bine: pacea-n sine? Să se-agațe cu putere? Să se vânture-i mai bine? O căsuță să-și dureze? Corturi să

O, voi zei, mari zei, mari zei, Din cer nalt și mult departe, Dați-ne, pe-acest mămînt, Minte bună și-ndrăzneală, Căci noi vă lăsarăm

Capitolul I Eduard - așa îl vom numi pe un bogat baron în floarea vîrstei - Eduard petrecuse în pepiniera sa ceasul cel mai frumos al unei

Capitolul V Scrisoarea directoarei „înălțimea voastră îmi va ierta faptul că scriu astăzi foarte concis: căci, după terminarea examenului public

Nu știu ce e, de ce mi-e drag, De-acest mărunt și-ngust meleag, Ce lanț vrăjit mă ține-n prag? Să pot să uit, să uit aș vrea Ce straniu-s eu

De ce priviri adânci ne-ai dăruit Ce prind în viitor ani grei să-nșire, Iubirii, pământesc vis sorocit, Nicicând să-i credem sfânta

De-abia ieri fu creștetul tău castaniu ca bucla iubitei A cărei gingașă făptură din depărtare mă cheamă; De timpuriu îți înseamnă fruntea sur

Mai departe? Iar schimbi locul Când ce-i bun e-n jurul tău? Cată doar să prinzi norocul Că-i în preajma ta, mereu. Traducere

Abia acum, când vremea rozelor s-a dus, Poți să-nțelegi ce-nseamnă un boboc: Stă încă o roză-ntârziată sus Și-adună lumea într-un singur

Alexandru, și Cezar, și Enric, și Friedrich, slăviți, Știu că mi-ar da bucuros jumătate din slavă, Numai o noapte de-ar fi să le las culcușul

Rigid hotar, dar dulce-l ocolește Ceva fugar, ce-n noi, cu noi se-agită: Nu singur ești, te modelezi obștește, Iar fapta ta pe-a

Ce-mi scurtează timpul și presiunea? Acțiunea! Ce le face de nesuportat tăria? Trândăvia! Când te-mpotmolești în datorii? Când eziți și

Strune dezmiardă Apollo, dar și arc ucigaș el întinde: Precum pe păstori el încântă, pe Python îl culcă-n țărână. Strașnic ați construit!

Umblam prin codru, Hoinar umblam, Ceva să caut Nici gând n-aveam. Zării în umbră O floricea. Ca steaua-n

Natura, arta par să se dezbine, Dar se-ntâlnesc când nici nu-ți dă prin minte. Pieri și-n mine sila dinainte Și amândouă mă atrag spre

Cum de, pretutindeni, omul Se tămăduiește? Orișicui i-e drag de zvonul Ce se rotunjește. Zvârle tot ce-ncurcă mersul! Nu-ncerca

Splendid răsună când poetul Ba cu un soare, ba c-un rege se compară Dar când străbate sumbre nopți, cu-ncetul El își ascunde fața lui

Slobod pe gheață să luneci Unde nu vezi făgașul deschis De cei mai cutezători, Taie-ți tu singur făgaș. Liniște, inima mea! Chiar de

Dat e grecului, din lut Chipuri să dureze, De făptura mâinii lui Să se minuneze. În extaz, prin Eufrat Noi ne trecem mâna, Și-n fluidul

Ca nicovala e țara, stăpânitoru-i ciocanul. Poporul cu tabla-l asemui, ce-n mijloc se-ndoaie. Vai de tabla sărmană, când lovituri

Nu prea tac cu drag poeții Să se-arate vor băieții; Slavă, hulă, să tot ai! Nu-i de spovedanii proza Dar ne-mpărtășim „sub rosa” Pe al

Brazda subțire-nvelește, ușor, sămânța de aur. Omule, alta-n adâncuri oasele tale acoperă Ară și seamănă vesel! Aici, hrană vie-ncolțește Și

Vremuri nebune-am trăit și am avut grijă Eu însumi nebun să mă port, cum vremea-mi cerea. Traducere Maria Banuș

Ce-i un boboc de trandafir se știe Abia când clipa este prea târzie Și unul singur stă pe vrej, anume, S-arate ce sunt florile pe

Soră din întâii zori, În tristețe, duioșie! Ceața-nvăluie-argintie Chipul tău fermecător, Zvonul lin, sub pasul tău, Scoală-n peșteri

Nobil omul să fie, Bun, inimos! Îl deosebește De toate făpturile Ce le cunoaștem. Slavă necunoscutelor Supreme făpturi, De-abia

Să trăiesc vreau, cum îmi place mie. Stați cât vreți în corturi și căscioare, Eu o iau, spre depărtări, călare, Numai stele peste

Pe Amor nu îl trezi! Mai doarme gingașul băiat; Du-te, vezi-ți de treabă, după a zilei poruncă! Astfel mama-nțelept folosește

Ce ușor mi-e azi pe suflet, Ce voios și luminos Tânăr când eram și-n clocot, Ce sălbatic și cețos. Dar m-ating răutăcioșii Ani și –

Cum trăiești? Spune! Trăiesc! Și de-ar fi hărăzite Omului sute de ani, tot mi-aș dori ziua de mâine, ca azi. Traducere Maria

O, cum luam seama-nainte la toate anotimpurile, Primăverii-i uram bun venit. De toamnă dor îmi era! Acum nici vară, nici iarnă nu-i, de când

Solemn îl vedem pe doge mergând alături de nunțiu; Pe Domnul îngroapă; unul pecetluie piatra; Dogele ce se gândește, nu știu; celălalt

„Totul se lămurește – îmi spune-un cirac – Din teorii înțelept predate nouă de dascăl”. Sigur, îndată ce crucea de lemn ați cioplit-o

Ce dumnezeiască grădină din gol și pustie răsare, Crește, e vie și-n fața-mi străluce-n lumină... Asemeni creatorului sunteți, voi, zei ai

Cred când îmi spui că nu plăceai lumii, iubito, În copilăria-ți, și mamei urâtă-i erai, Până când mare-ai crescut, pârguindu-te-n taină; Da,

Alexandru, și Cezar, și Enric, și Friedrich slăviții, Știu că mi-ar da bucuros jumătate din slavă, Numai o noapte de-ar fi să le las culcușul

Cel ce iubește nu va greși Nici dacă ar fi pradă mâhnirii; Renască Leila și Medșun între vii – Eu le-am învățat drumul

Un cap rotund de bucle plin – Și dacă pot să trec mereu, mereu, Cu mâinile-mi prin păru-acesta greu, Până-n adânc sunt teafăr și senin. Și

Prinții-și imprimă ades în aramă slab argintată Respectabilul chip; poporul, o vreme, se-nșală. Șarlatanii-și imprimă pecetea gândirii-n

„Tu te ocupi cu botanica? Optica? Ce faci? Nu-i de mai mare folos inimi duioase să miști?” Ah, duioasele inimi; Orice cârpaci le poate

Te port în gând, când a soarelui rază Mi-apare din val; Te port în gând, pe când luna sculptează Izvorul cel pal. Te văd mereu,

Viața omului ce-i? Totuși cu miile pot Viața să-i judece: ce și cum făptuit-a. Și mai puțin un poem e; totuși cu miile-l gustă, Cu

Dumnezeiască-i moștenirea, în lung și-n lat strâng sporul: Avutul meu e vremea, iar vremea-i tot ogorul! Traducere N. Argintescu-Amza

Gondola aceasta c-un leagăn lin clătinat o asemui, Iar umbrarul deasupra pare-un sicriu uriaș. Tocmai așa, clătinați, noi plutim între

„O gospodină de-aș fi, la casa-mi, să am eu ce-mi trebui, Cinstită aș fi și voioasă, cu drag săruta-mi-aș bărbatul.” Așa îmi cânta,

Voios meșteșug, poezia; doar cam scump îl găsesc; Cărticica sporește, însă țechinii se duc. Traducere Maria Banuș

Ci curgeți cânturi mult iubite Spre marea veșnicei uitări, Nici de flăcăi nu fiți șoptite Și nici de fete-n fragezi zori. Pe draga-mi o

Mistică limbă, numitu-te-au, Pe tine, Haviz cel sfânt, Și nu pricepură bucherii Prețul aflat în cuvânt. Mistic îți dară porecla, Sminteală

Liniștea-i dusă, Inima-mi grea, Pacea nicicând N-o voi afla. Unde nu-i el Este mormânt, Întregul pământ E-nveninat. Bietul meu

Ce putem noi, mandarinii, Vechi stăpâni, slujind stăpânii, Când ne-am sastisit de toate Și e primăvara-n toi? Mai fugim spre sud și

Asta-i Italia pe care-am lăsat-o. Prafu-i la fel, Străinul la fel pungășit e, orișice-ar face. Cinstea germană zadarnic o cauți în toate

De te uiți cu grijă în natură Unu-n toate ne-ncetat te fură; Înlăuntru și-n afară, Unul pe-altul se-nfășoară. Astfel ai să prinzi

Era în trista criptă. Rânduite, Vedeam în față-mi cranii după cranii; Gândeam la vremuri vechi, încărunțite. Stau strânși, la rând,

Când de iubită ajungi despărțit, Ca Răsăritul de Asfințit, Inima trece pustiul cumplit! Și pentru cel ce de dragoste arde, Nu e Bagdadul

În ochii mei, privirea ta cea plină, Sărutul gurii tale pe-a mea gură, Cui astfel de momente date-i fură Ce altceva pe el îl mai

Cugetul, în bucurie, Năzuit-a, cu ardoare, Să descopere, să știe Ce-i natura, creatoare. Veșnic una-n fiecare Ea se-arată înmiit; Mare-i

Cum trăiești? Spune! Trăiesc! Și de-ar fi hărăzite Omului sute de ani, tot mi-aș dori ziua de mâine, ca azi. Traducere M. Banuș

E trufie-a stihui, Nu mă mai mustrați! Slobozi fiți, aprinși, zglobii, Mie-mi semănați! Ceas de ceas dac-aș sorbi Din amarnic chin, Ca

Ce grav arăți, iubitul meu! Mai vie E marmura, ca fața ta de gheață; Ca statuia-ți, tu nu dai semn de viață; Mai blândă-i piatra, de-o

Din perina pufoasă, Al strunei mele grai Auzi-l somnoroasă, Dormi! Ce alt dor mai ai? Sub struna-mi ce cuvântă Al stelelor

Ca nicovala e țara, stăpânitoru-i ciocanul. Poporul cu tabla-l asemui, ce-n mijloc se-ndoaie. Vai de tabla sărmana, când lovituri

„Lume bună tu nu ai văzut? Cărticica-ți ne-arată Doar saltimbanci și popor, ba chiar și ceva mai de rând”. Lume bună-am văzut; bună, se

„O gospodină de-aș fi, la casa-mi, să am eu ce-mi trebui, Cinstită aș fi și voioasă, cu drag săruta-mi-aș bărbatul”. Așa îmi cânta, printre

Nu poți sfârși, prin asta ești tu mare, Cântarea ta nici început nu are, Se-nvârte precum boala cea înaltă, Sfârșit și început sunt

Un ghiocel Ieși din pământ, Devreme, și flori Dădu în curând. Dar o albină Dădu asaltul – O, sunt făcuți Unul pentru-altul. Traducere

Nu te căi, o iubito, că mi te-ai dat așa iute! Crede-mă, nu gândesc josnic, nu gândesc rău despre tine. Deosebirile-s ale lui Amor săgeți;

„Tu te ocupi cu botanica?optica?ce faci? Nu-i de mai mare folos inimii duioase să miști?” Ah, duioasele inimi; Orice cârpaci le poate

Iubiți viața Dați viață iubirii Și mult noroc! Datorie voință Să gândești și să faci Năzuind și-așteptând Coeur content Grand

A fost în Thule un rege Fidel, iubita sa Murind i–a dat, să-l lege, O cupă de aur, grea. Doar ea-vrăjea simțirea La orice-ospăț

Cinci lucruri n-aduc alte cinci mai bune; Urechea deschide-ți la ce-ți voi spune: Nu nasc prietenii unde-i trufie; Cei josnici sunt

„Lume bună tu nu ai văzut? Cărticica-ți ne-arată Doar saltimbanci și popor, ba chiar și ceva mai de rând”. „Lume bună-am văzut; bună, se

Pietre, dați-mi un semn, vorbiți, înalte palate, Străzi, o vorbă rostiți! Demone, nu te arăți? Însuflețit este tot, da, între sfintele-ți

Stricați voi bucuria calmă! Lăsați-mă lângă pahar, Să-nveți poți mult cu alții-n valmă, Dar să te bucuri – singur doar. Traducere

E liniște mare Pe culmi, Peste vârfuri în zare Abia adulmi Un respir susurând; Păsările tac în copaci. Mai așteaptă! Și tu ai să taci În

Cu plăcere m-am lăsat Prins în mreji de plete, Cum cu tine s-a-ntâmplat, O, Hafis, poete. Însă doar cu păr mai lung Se-mpletesc

Gondola aceasta c-un leagăn lin clătinat o asemui, Iar umbrarul deasupra pare-un sicriu uriaș. Tocmai așa, clătinați, noi plutim între leagăn

Voios meșteșug, poezia; doar cam scump îl găsesc; Cărticica sporește, însă țechinii se duc. Traducere Maria Banuș

Solemn îl vedem pe doge mergând alături de nunțiu; Pe Domnul îngroapă; unul pecetluie piatra; Dogele ce se gândește, nu știu; celălalt

Sarcofagii și urne împodobesc păgânul cu viață; Fauni dansează-mprejur; cu al bacantelor cor Fac un șirag colorat; grăsunul cu coapse de

Marea vedeam strălucind, valul cel blând licărea; Vesel sub vântul prielnic, pânza plutea mai departe... În inima mea nici un dor;

Cugete lașe, Neliniști poznașe, Toane de damă, Jelanii de teamă Nu-ncheie mizeria, Captiv ești al ei. Puterile toate În

Grecul poate-n lut mlădiu Chip ales să-nscrie. Și de-al mâinii sale fiu Fermecat să fie. Dar extazu-i pentru noi Eufratul, care Să ne

Buchetul ce l-am cules Te salută de mii de ori. M-am tot plecat și-ales Florile, de mii de ori. Și la piept le-am strâns des. De zeci de mii

Cum trăiești? Spune! Trăiesc! Și de-ar fi hărăzite Omului sute de ani, tot mi-aș dori ziua de mâine, ca azi. Traducere Maria

Viața omului ce-i? totuși cu miile pot Viața să-i judece: ce și cum făptuit-a. Și mai puțin un poem e; totuși cu miile-l gustă, Cu miile-l

Se zbuciumă a patimii vâltoare La malul neînfrântei țărâne; Asvârle poetice mărgăritare Și vieții câștig îi rămâne. Traducere N.

Asta-i Italia pe care-am lăsat-o. Prafu-i la fel, Străinul la fel pungășit e, orișice-ar face. Cinstea germană zadarnic o cauți în toate

Tu, care din cer cobori, Mângâi orice dor și chin, Cel lovit de două ori Tu de două ori l-alini, Ah, mi-e pasul tot mai greu! Chin,

Cine să-l fi-ntărit, dacă nu fața Iubitei lui, cu care se unise În pofte ce-i trezeau de dimineața: De-acolo-i vin văpăile

Dar ei sărutul dulce, joaca noastră Îi par a fi-ndeajuns în ce ne leagă, Atât de-ascultătoare, blândă, castă, Mi-a dăruit făptura ei

Vremuri nebune-am trăit și am avut grijă Eu însumi nebun să mă port, cum vremea-mi cerea. Traducere Maria Banuș

Totul dă veste că vii! Când soarele mândru răsare, Sper că-n curând vei urma. Pasu-n grădină de-ți porți, Roză tu ești peste

„Totul se lămurește – îmi spune-un cirac – Din teorii înțelept predate nouă de dascăl!” Sigur, îndată ce crucea de lemn ați cioplit-o

N-aveam de ales. Un han cu firma-afară Mă invita, așa cum se cuvine; O fată-n prag, de-o frumusețe rară, Veni cu-o lumânare. Mi-era

Ea se desprinde: Lasă-mă o clipă Să-ți spun ceva, nu vreau să-ți fiu străină; Sunt pură; nu mă judeca în pripă; Bărbații, i-am respins

Marea vedeam strălucind, valul cel blând licărea; Vesel sub vântul prielnic, pânza plutea mai departe... În inima mea nici un dor;

O, cum luam seama-nainte la toate anotimpurile, Primăverii-i uram bun venit. De toamnă dor îmi era! Acum nici vară, nici iarnă nu-i, de

Beți se cuvine cu toții să fim, Beți sunt cei tineri, fără de vin! Când se vrea tânăr, vârstnicul bea: Minuni, virtute va căpăta! De griji,

Privighetoarea, de-a plecat, Se-ntoarce-n primăvară, Să cânte: multe n-a-nvățat – Străvechi, dulci cânturi iară. Traducere A. Covaci

Călătoream grăbit. O roată scoasă De la trăsură-mi îmboldea dorința. Mă și vedeam curând sosit acasă. Dar zorul meu conta pe iscusința Unui

Stătea așa, întinsă și cerească, De parcă-ntreaga lume i se dete. Iar eu, în neputința mea prostească, Zăceam răpus, ca-n iad, lângă

Așa e Iste, meșterul, – cu toane; Nu-i pasă de porunci, nici de injurii. E brusc prezent și, fără de fasoane, Măreț confirmă forțele

Iar când apoi ne-am bucurat de-o pradă Ce sta ca drept ceresc al căsniciei, În lanuri nalte, seara în livadă, Oriunde eu, cedând

M-aș dărui cu totul, dar sunt pură, Și nu prea știu; nu-s meșteră-n cuvinte. Și astfel luminoasa ei făptură Mă strânge-n brațe-ntr-un

Un loc căuta a iubirii durere, Unde singură, neștiută să stea. Și găsindu-mi inima pustie, cu plăcere Și-a făcut deîndată cuibul în

De-acuma ani de drumeție-ncep să vină Și orice pas de călător e îndoielnic, El, ce e drept, nu cântă, nu se-nchină; Dar când un drum se-arată

„Joc de silabe-ascult cu drag, iubite, Pe-ncrucișarea versurilor, însă Nu pun temei, cum inima de-i plânsă, Simțirile nu-i pot fi

Și mă privește lung! Orice privire A ei vestește-o dulce promisiune. Doar c-un suspin cutează să respire; Pe gât, urechi și ceafă se

Să nu blesteme gura-ți de rubin Când prea îndrăzneață mi-i firea. Ce temei are al dragostei chin, De nu să-și caute-n veci

Să știi că jos mătușa stă la pândă Și-mi numără minutele-n tăcere; Gândindu-se ce facem noi, cu-o blândă Nuia-mi măsoară

Prinții-și imprimă ades în aramă slab argintată Respectabilul chip; poporul, o vreme, se-nșeală. Șarlatanii-și imprimă pecetea gândirii-n

Dintre elemente, praful L-ai știut dibaci supune, Hafiz, când în cinstea dragei Cânt gingaș ai prins a spune. Praful de pe pragul

Mi-am prins iubita, de curând, Și-am strâns-o-n brațe, – n crâng, Dar dânsa mi-a șoptit: „Stai blând, Că zău că țip și plâng!” Eu: „Dacă

Cum, la sfârșit, poemul cu renume Ne-ndrumă-ntotdeauna spre-o morală, Vă voi mărturisi ce vor anume Să spună-aceste versuri la

Vin iarăși anii lungi de pribegie, Și-ngândurat el face orice pas; Nu cântă, să se roage nu mai știe, Dar când poteca-i grea, un scurt

Numai uneia să-i aparții, Credincios onoarei ei să fii Ca unit prin inimă și gând! Lida! har vecin al preajmei mele, Wiiliam! stea mândră

În fața mea, cu-o mapă și hârtie, Mă și gândeam la ce-am să-i scriu îndată Spre-a-i face ei, iubitei, bucurie, Și mie,-n timp ce doarme

Prinții-și imprimă ades în aramă slab argintată Respectabilul chip: poporul, o vreme, se-nșală. Șarlatanii-și imprimă pecetea gândirii-n

Ce să ceară omul oare? Liniștit să stea-i mai bine? Sau să tindă cu ardoare? Să se-agite dacă-i vine? Să-și clădească o căscioară?

Dacă mi-ești dragă eu nu știu Doar chipul tău străluce viu Și zilnic ochiul tău senin Mi-alină-al sufletului chin, Doar Domnul știe ce

Nu secați, nu secați, Lacrimi de veșnică dragoste! O, cât de pustie, de moartă lumea apare Ochiului ce-aproape uscat e. Nu secați, nu

Atunci cântă cocoșul. Ea degrabă Țâșni din cuverturi să-și ia veșmântul, Și, regăsindu-se ciudat, se-ntrebă Clipind din ochi, dar

Copil zglobiu, pe câmp, sub frunza deasă, Zburdai cu mine-n primăvara beată. „Unei asemenea fiice-aș vrea ca tată Cu dulci neliniști să-i

Ea nu așteaptă-n van! – Din cer pogoară, Unde-a fugit, din vechi pustii de jos, Din piept și frunte-o zi de primăvară Îi răspândește zborul

Departe-un timp de chipul dragei mele, Precum se-ntâmplă, și dorind fierbinte Câștig lumesc, străin de cele rele, Eu o aveam numai pe ea în

Voi, draperii din noaptea nunții noastre, Voi, așternuturi albe și boțite, Covoare ce-ascundeați sub flori și astre Zorul iubirii,

Venea, pleca: vorbeam cu ea. La rându-i Îmi răspundea, vădindu-și gingășia; Tăia cu grijă puiul; și văzându-i Priceperea, îi admiram

Chiar dacă-i cert, ei totuși au dreptate; Căci numai prin cuvânt nu se mai poate Orice, aceasta se-nțelege de la sine. Cuvântul e un

Clădiri și străzi dorm scufundate-n noapte. Patul e larg, spre-a ne prii popasul. Iubirea, sfetnic bun la multe fapte, Mă-ndeamnă să-i las

Grea tăcere peste apă, Zace valul neclintit. Îngrijorat pescarul cată Spre noianul liniștit. Jur în jur, ce zăbușeală, O tăcere de

Intră-n munți, adânc în peșteri, Urmărește norii-n creșteri, Cheamă muza-n văi, la râu, Necurmat și fără frâu. De cum o floare

Se-așază iar, și scrie: M-alungase De lângă tine noaptea cum e smoala; Când, chiar în jocul care mă furase, Spre tine m-a-ndreptat din nou

De ce mă-ntorc întruna la hârtie? Să nu mă-ntrebi prea hotărât, iubite: De fapt, n-am ce să-ți spun pe negândite; Curând în mâna ta are să

Se-mprăștie ceața Și bolta-i senină Din lanț se desface Eol încruntatul. Un vânt se pornește, Luntrașul s-agită, Grăbește!

Stea-nclinată cu sfială, Lumânare albă, crin, Arde-n roșie beteală Harul, când e har divin. Timpuriile narcise În grădină stau, în

Frunze mici și flori puzderii Mă ating cu mâna lor Tineri zei ai primăverii Fluturând în lanț ușor. Lasă-i tu, Zefir, să-și

Însă, gândind mai mult la trista-mi soartă, În suflet am simțit că-mi ard blesteme, Râzând, cătându-mi mie însumi ceartă. Dar vai! nimic

Ca nicovala e țara, stăpânitoru-i ciocanul, Poporul cu tabla-l asemui, ce-n mijloc se-ndoaie. Vai de tabla sărmană, când lovituri

O, cât de vesel la Roma mă simt! cu gândul la vremea Când, dincolo-n nord, tulburea zi m-apăsa. Cer neguros și greu se lasă peste

Ies mioare din fâneață, Ce rămâne-i verde pur. Dar e-un rai când prinde viață: Toată-i flori pestrițe-n jur. Nu-i speranța o văpaie Ca

Un fluviu saltă-n vadul stâncii goale Cu oceanu-n grabă să se-mbine; Din prund în prunduri largi, răsfrânt în sine, Fără odihnă-aleargă

Oglinda-mi spune ce frumos e chipul meu! Iar voi șoptiți: și-a-mbătrâni tot în destin e. Eterne trebuie să fie toate-n Dumnezeu, Pe El

Doar a uneia să fii, S-o cinstești întru vecii! Ne unim prin inimi, gând, Lida, fericirea mea, William, minunată stea, Eu prin voi

Chiar dacă-i cert, tot au dreptate: Prin cuvânt nu chiar totul se poate, Și asta-i de la sine-nțeles. Cuvântu-i evantai! Printre vergele,

Ești mare, neputând să ai sfârșit, Și să nu-ncepi nicicând ți-e hărăzit. Cântarea ta-i un crug rotind de stele, Și capăt și-nceput mereu la

Un băiat văzu-n vâlcea, Roza din câmpie, Pură-n rouă strălucea, Și-alerga grăbit spre ea, Plin de bucurie. Roză, roză, roză foc, Roză

Și iată, iarăși e cum scrie-n stele: Condiții, legi, voința, chiar tenace, O vrere-i doar, sub obligații grele, Iar bunul plac în fața

Ritmul mult vrăjește prin măsură, Când talent în versuri vii răsfrânge, Dar cu scârbă-alungă și cu ură Goale măști ce nu au sens și

Se spune-ades, și mulți îi dau crezare, Că inimii nu-i suntem noi stăpânii, Și că, oriunde am privi în zare, Creștinii-s păcătoși ca și

Recunoscută ești drept cea mai fină A-mpărăției florilor regină; Grea mărturie, de necontrazis, Ce-alungă orice harță, splendid

A mea inimă nu știe Chinul și durerea vie. Mi-s pe plac un sân pietros, Ochi ce ard, sărut focos. Guste doar netotul din Dragostea ce cere

Dar chiar în zid de bronz și-n graniți crunte Atare poartă, groaznică, cedează, De-ar fi durată-n secoli, ca un munte! O ființă fără frâu

Și dacă eu te-alint, nu arare, Pricepe-mi tu graiul zeiesc, plăcut! Cu neputință roza îți pare, Privighetoarea de neconceput. Traducer

Toate te-anunță mereu! Iese splendidul soare, Iar tu, așa sper, îl urmezi. Faci în grădină un pas, Ești roza sublimă-ntre roze, Și

Asta-i Italia pe care-am lăsat-o. prafu-i la fel, Străinul la fel pungășit e, orișice-ar face. Cinstea germană zadarnic o cauți în toate

O, nu știu de-mi ești dragă, dar De-ți văd o oară chipul doar, Și-o oară numai ochii tăi, Scap de-ale iadului văpăi. Și cerul știe cum

Se știe că tu ești cea mai frumoasă, Că ești a florilor împărăteasă Și martoră nedezmințită, care Oprește orice fel de turburare; Deci nu

Dulce e privirea fetei ce te vrea, Ochii-s dulci acelui ce râvnește-a bea! Dulce-i a stăpânului salut ușor, Stinsa rază-a toamnei, soare

Cum? Ai trecut pe lângă mine-n pripă? Și-ai revenit și tot nu te-am văzut? Pierdută și nefericită clipă! Sunt orb? O, ce mult faptul m-a

Viața omului ce-i? totuși cu miile pot Viața să-i judece; ce și cum făptuit-a. Și mai puțin un poem e; totuși cu miile-l gustă, Cu miile-l

„O gospodină de-aș fi, la casa-mi, să am eu ce-mi trebui, Cinstită aș fi și voioasă, cu drag săruta-mi-aș bărbatul.” Așa îmi cânta, printre

Mulți zic nebuni că ar fi oratorii patetici Pe care-n Franța în pieți îi auzi, ori pe străzi. Da, sunt nebuni, dar spun vorbe-nțelepte, că-s

„Totul se lămurește – îmi spune un cirac – Din teorii înțelept predate nouă de dascăl.” Sigur, îndată ce crucea de lemn ați cioplit-o

De-al binelui drag fă ce-i bine! Urmașii poate-l vor deprinde! Pieri-va totul, însă bine Nepoților tot le va prinde! Traducere N.

„Tu te ocupi cu botanica? optica? ce faci? Nu-i de mai mare folos inimi duioase să miști?” Ah, duioasele inimi! Orice cârpaci le poate

Ah, voi zei, zei prea puternici, Colo sus, în ceruri vaste! De ne-ați da, pe lumea asta, Hotărâre, bărbăție, V-am lăsa, zei buni, doar

Mai gras înverzește frunzar Al viței de vie, Sus, pe fereastră-mi! Mai plin izbucniți Gemene boabe, și-n pârg Iute, mai iute

Vremelnic sensibilul Doar ca simbol survine; Aici intangibilul Evidență devine; Aici genuinul ne- Rostibil s-a spus; Etern-Femininul

Săracă-i și-i bogată! Tare-i Și slabă-i! e bogată urna-n Pământ? E tare spada-n teacă? Lin intră-acolo: fericire Vărsa-va sacra

Piroteala și somnul, doi frați, în a zeilor slujbă, De Prometeu fură duși, neamului său, mângâiere; Zeilor însă, ușure – greu de-ndurat

O, cum luam seama-nainte la toate anotimpurile, Primăverii-i uram bun venit. De toamnă dor îmi era! Acum nici vară, nici iarnă nu-i, de când

Flămând eram, după săruturi sute, Și c-un sărut m-am despărțit de tine; Când am scăpat de aspre – adânci suspine, Malul de care m-am

Toți merg acolo, merg pe rând, Iar alții prea devreme; Deci bravi, semeți și iuți, oricând Al vieții drum ne cheme... Ăst drum te ține-n loc

Soră-a-ntâielor lumini, Tandru chip sortit tristeții, Argintii fiori ai ceții Scaldă-obrajii tăi senini, Pasul tău e calm

Multe pot eu să îndur cu senină răbdare, Rele ce nu știu ce zeu mie mi-ar fi hărăzit. Patru din fire mă scot, precum otrava și

Un flăcău în câmp zări Floarea de răsură, Mândră-n straie purpurii. Dulce-n inimă simți O săgetătură, Roșu, roșu trandafir, Floare de

Ca să-și tot aducă-aminte De dureri, de dor fierbinte, Griji, plăceri, ce-n suflet poartă Doi poeți, ortaci la toartă Și nebuni – lui

Ca zorii-n văpăi Sclipirea-ți mă-nconjură, Ceas primăvăratic, Iubitule! Cu-adâncul iubirii extaz Pătrunde-n inima mea Sfânta

Nimeni nu se știe bine, Despărțindu-se de sine; Dar tot omul, zi de zi, Vrea să-și știe-al vieții rost, Ce-i acum și ce a fost, Ce-a

Zburdalnic și jalnic, dus pe gânduri fiind. Cu slavă și otravă în durere plutind. Într-un chiot cerșește spre moarte mereu

Și dacă ochiul nu ar fi solar, Nicicând el n-ar putea privi spre soare; De n-ar fi-n noi dumnezeiescul har, Cum ne-ar putea vrăji divinul

Într-o pădure De pini am fost, Umblam de plăcere Și fără rost. În umbră o floare Văzui sub picior, Ca stea licărind, Ca pur

La-nțelepți doar spune-o tare, Căci mulțimea-n râs pufnește, Vreau să cânt ființa care Moartea-n flăcări și-o dorește. În reci ore de

Nevoia te-ndeamnă spre rugă, se zice... Străinul Meargă-n Italia, căci află duium de nevoi. Traducere A. Covaci

Era târziu, dormeam, în piept sta trează Gingașa inimă, ca-n plină zi. Ziua veni, părea că se-nnoptează. Dar ce-mi păsa, căci multe-mi

Dacă treci pe lângă fierărie, Nu știi calul când ți-or potcovi; Dacă vezi o casă în câmpie, Poate-n ea iubirea-ți vei

Copii de aur, drăgălași Noi vrem, ca, stând lângă cămin, Să ne-amuzăm, să ne iubim Asemeni unor îngerași. Cununi vrem, să-mpletim,

De nu te iubeam, dragă Lili, ce desfătare Era pentru mine priveliștea, nemărginirea! Și totuși, Lili, de nu te iubeam, care, Care oare mi-ar

În ceasuri aurii de primăvară, M-a subjugat, fecioară, Chip îngeresc. În ale simțurilor mult plăcute bezne, Eu visul să-mi încep puteam

Cunoaște-te! Ce-nseamnă asta oare? A fi, dar și a nu fi... Ei, amice, E-o vorbă, a-nțelepților – și-i mare, Dar, scurt, în sine mult se

Nezăbovind, să-ți fii vis tu, pe veci; Cinstește orice loc prin care treci; Cu frig, dogori îndătinat de ești, Lumea-i a ta, și-n ea nu

Cred când îmi spui că nu plăceai lumii, iubito, În copilăria-ți, și mamei urâtă-i erai, Până când mare-ai crescut, pârguindu-te-n

Pâlpâie focul tomnatic, trosnind în cămin, ca la țară, Fulgeră scurt, sfârâind, pară din vreascuri suit. Seara aceasta mă bucur mai mult de

Marea vedeam strălucind, valul cel blând licărea; Vesel sub vântul prielnic, pânza plutea mai departe... În inima mea nici un dor;

Cinstește-l pe-un străin, de-ți dă binețe, De parcă el ți-ar fi un vechi prieten; Vorbiți puțin, vă spuneți: „mergi cu bine”, Tot către

Ca-n ziua, când, născându-te, senine Saluturi soarelui roteau planeții, Curând treptat s-a împlinit în sine Ființa ta prin legea dată-a

În Infinit de-ți vrei pe veci popasul, Cutreieră Finitul tot cu pasul. Traducere A. Covaci

„Lume bună tu nu ai văzut? Cărticica-ți ne-arată Doar saltimbanci și popor, ba chiar și ceva mai de rând.” Lume bună-am văzut; bună, se

(La Cartea I-a) Astfel vrea un tânăr să iubească Și se vrea iubită orice fată; Dar de ce din sfânt imbold să crească Chinul și durerea

Vremuri nebune-am trăit și am avut grijă Eu însumi nebun să mă port, cum vremea-mi cerea. Traducere M. Banuș

„Tu spui că anii-ți luară multe, ție: Plăcerea-n jocul simțurilor, vie; Îți amintești nimicuri fermecate De ieri – meleaguri poți

„Sfântul Ioan în Noroi” se cheamă-o biserică... Iată Zic că Veneția, azi, e sfântul Marcu-n noroi. Traducere A. Covaci

Munca mâinilor să-mi fie Mult prilej de bucurie, Străduința când nu scade, Nu, nu-s vise ce desfată! Trunchiuri pomi vor fi

Frunza-acestui pom, ce crește Răsădit din Răsărit, Gând de taină ispitește Desfătând pe instruit. Oare una e ființa Despărțită-n

Mult mai frumoasă ca o zi Frumoasă este fata, Sub cerul liber, orice-ar fi, N-o pot uita – și gata, Venea-n grădină, vraja ei, Să mi-o

Solemn îl vedem pe doge mergând alături de nunțiu; Pe Domnul îngroapă; unul pecetluie piatra; Dogele, ce se gândește, nu știu; celălalt

Voios meșteșug poezia; doar cam scump îl găsesc; Cărticica sporește, însă țechinii se duc. Traducere M. Banuș

E-o sfântă datorie căutarea De forme noi, și asta ți se cere: Dar poți, ca noi, să judeci în tăcere, Și pas cu pas să-ți drămuiești

Gondola aceasta e-un leagăn lin clătinat o asemui, Iar umbrarul de-asupra pare-un sicriu uriaș. Tocmai așa, clătinați, noi plutim între

Ah, ce poate omul cere? Ce-i mai bine: pacea-n sine? Sa se-agate cu putere? Sa se vanture-i mai bine? O casuta sa-si dureze? Corturi sa

Hat der alte Hexenmeister Sich doch einmal wegbegeben! Und nun sollen seine Geister Auch nach meinem Willen leben. Seine Wort und Werke

¡Oh tú, la hermana de la luz primera, símbolo del amor en la tristeza! Ciñe tu rostro encantador la bruma, orlada de argentados

Ich ging im Walde So für mich hin, Und nichts zu suchen, Das war mein Sinn. Im Schatten sah ich Ein Blümchen stehn, Wie Sterne leuchtend Wie

Sah ein Knab\' ein Röslein stehn, Röslein auf der Heiden, war so jung und morgenschön, lief er schnell, es nah zu sehn, sah\'s mit vielen

Die Gretchenfrage GRETCHEN: ... Glaubst du an Gott? FAUST: Mein Liebchen, wer darf sagen: Ich glaub an Gott! Magst Priester oder Weise

Über allen Gipfeln Ist Ruh, In allen Wipfeln Spürest du Kaum einen Hauch; Die Vögelein schweigen im Walde. Warte nur, balde Ruhest du auch.

¡Deja que adiós te diga con los ojos, ya que a decirlo niéganse mis labios ¡La despedida es una cosa seria aun para un hombre, como yo,

Sag es niemand, nur den Weisen, Weil die Menge gleich verhöhnet: Das Lebendge will ich preisen, Das nach Flammentod sich sehnet. In der

Un giovane venne da Atene a Corinto, qui ancora non sapevano chi era. Sperava nel favore di un cittadino; i padri erano stati ospiti a

Willst du immer weiterschweifen? Sieh, das Gute liegt so nah. Lerne nur das Glück ergreifen, denn das Glück ist immer da.

Nur wer die Sehnsucht kennt, Weiß, was ich leide! Allein und abgetrennt Von aller Freude, Seh´ ich ans Firmament Nach jener Seite. Ach!

Was zieht mir das Herz so? Was zieht mich hinaus? Und windet und schraubt mich Aus Zimmer und Haus? Wie dort sich die Wolken Um Felsen

***** Bei einem wackern Edelmann, meinem Freunde, der ein altes Schloß mit einer starken Familie bewohnte, war eine Waise erzogen worden, die,

Dem Geier gleich, Der auf schweren Morgenwolken Mit sanftem Fittich ruhend Nach Beute schaut, Schwebe mein Lied. Denn ein Gott hat Jedem

La regina sta nella sala eccelsa, su mille candele la fiamma risplende; dice al paggio: «Corri in fretta, la mia borsa da gioco vorrei avere. È a

Warum gabst du uns die tiefen Blicke, Unsre Zukunft ahndungsvoll zu schaun, Unsrer Liebe, unsrem Erdenglücke Wähnend selig nimmer

Verdis plus dense, feuillage De la vigne montante Ici le long de ma fenêtre. Jaillissez plus serrées Baies jumelles, et mûrissez Plus vite, de

Et du libre univers nourriture nouvelle En moi j’aspire, sang neuf dans mes veines ; Comme Nature est bienveillante et bonne Qui me presse

Sur tous les sommets, le repos ; sur la forêt, à peine une haleine. Les oiseaux font silence. Patience : bientôt tu connaîtras toi aussi le

Minuit, je dormais, au fond de moi veillait Le cœur plein d’amour, comme si c’était le jour ; Parut le jour, c’était la nuit pour moi, Que m’est

Comme resplendit À mes yeux la nature ! Comme le soleil brille ! Comme rit la campagne ! Les fleurs jaillissent De chaque rameau Et mille

Comme dans l’aurore Ton feu me caresse, Printemps, bien-aimé ! Par mille félicités d’amour Se presse contre mon cœur De ta flamme

Ceci ne sera pas la dernière larme Jaillissant brûlante de ce cœur Qui dans une nouvelle indicible torture S’apaise en accroissant sa

Wer reitet so spät durch Nacht und Wind? Es ist der Vater mit seinem Kind; Er hat den Knaben wohl in dem Arm, Er faßt ihn sicher, er hält ihn