Johann Wolfgang Goethe

Eduard, în ceea ce-l privește, se afla într-o dispoziție cu totul diferită. Se gîndește atît de puțin la somn, încît nici nu-i trece prin minte să

Capitolul I Eduard - așa îl vom numi pe un bogat baron în floarea vîrstei - Eduard petrecuse în pepiniera sa ceasul cel mai frumos al unei

Capitolul V Scrisoarea directoarei „înălțimea voastră îmi va ierta faptul că scriu astăzi foarte concis: căci, după terminarea examenului public

Abia acum, când vremea rozelor s-a dus, Poți să-nțelegi ce-nseamnă un boboc: Stă încă o roză-ntârziată sus Și-adună lumea într-un singur

Alexandru, și Cezar, și Enric, și Friedrich, slăviți, Știu că mi-ar da bucuros jumătate din slavă, Numai o noapte de-ar fi să le las culcușul

Rigid hotar, dar dulce-l ocolește Ceva fugar, ce-n noi, cu noi se-agită: Nu singur ești, te modelezi obștește, Iar fapta ta pe-a

Ce-mi scurtează timpul și presiunea? Acțiunea! Ce le face de nesuportat tăria? Trândăvia! Când te-mpotmolești în datorii? Când eziți și

Te port în gând, când a soarelui rază Mi-apare din val; Te port în gând, pe când luna sculptează Izvorul cel pal. Te văd mereu,

Ce putem noi, mandarinii, Vechi stăpâni, slujind stăpânii, Când ne-am sastisit de toate Și e primăvara-n toi? Mai fugim spre sud și

De te uiți cu grijă în natură Unu-n toate ne-ncetat te fură; Înlăuntru și-n afară, Unul pe-altul se-nfășoară. Astfel ai să prinzi

Un ghiocel Ieși din pământ, Devreme, și flori Dădu în curând. Dar o albină Dădu asaltul – O, sunt făcuți Unul pentru-altul. Traducere

A fost în Thule un rege Fidel, iubita sa Murind i–a dat, să-l lege, O cupă de aur, grea. Doar ea-vrăjea simțirea La orice-ospăț

Cinci lucruri n-aduc alte cinci mai bune; Urechea deschide-ți la ce-ți voi spune: Nu nasc prietenii unde-i trufie; Cei josnici sunt

Cu plăcere m-am lăsat Prins în mreji de plete, Cum cu tine s-a-ntâmplat, O, Hafis, poete. Însă doar cu păr mai lung Se-mpletesc

Buchetul ce l-am cules Te salută de mii de ori. M-am tot plecat și-ales Florile, de mii de ori. Și la piept le-am strâns des. De zeci de mii

Grecul poate-n lut mlădiu Chip ales să-nscrie. Și de-al mâinii sale fiu Fermecat să fie. Dar extazu-i pentru noi Eufratul, care Să ne

Cine să-l fi-ntărit, dacă nu fața Iubitei lui, cu care se unise În pofte ce-i trezeau de dimineața: De-acolo-i vin văpăile

Dar ei sărutul dulce, joaca noastră Îi par a fi-ndeajuns în ce ne leagă, Atât de-ascultătoare, blândă, castă, Mi-a dăruit făptura ei

Tu, care din cer cobori, Mângâi orice dor și chin, Cel lovit de două ori Tu de două ori l-alini, Ah, mi-e pasul tot mai greu! Chin,

N-aveam de ales. Un han cu firma-afară Mă invita, așa cum se cuvine; O fată-n prag, de-o frumusețe rară, Veni cu-o lumânare. Mi-era

Ea se desprinde: Lasă-mă o clipă Să-ți spun ceva, nu vreau să-ți fiu străină; Sunt pură; nu mă judeca în pripă; Bărbații, i-am respins

Beți se cuvine cu toții să fim, Beți sunt cei tineri, fără de vin! Când se vrea tânăr, vârstnicul bea: Minuni, virtute va căpăta! De griji,

Privighetoarea, de-a plecat, Se-ntoarce-n primăvară, Să cânte: multe n-a-nvățat – Străvechi, dulci cânturi iară. Traducere A. Covaci

Călătoream grăbit. O roată scoasă De la trăsură-mi îmboldea dorința. Mă și vedeam curând sosit acasă. Dar zorul meu conta pe iscusința Unui

Stătea așa, întinsă și cerească, De parcă-ntreaga lume i se dete. Iar eu, în neputința mea prostească, Zăceam răpus, ca-n iad, lângă

Iar când apoi ne-am bucurat de-o pradă Ce sta ca drept ceresc al căsniciei, În lanuri nalte, seara în livadă, Oriunde eu, cedând

Așa e Iste, meșterul, – cu toane; Nu-i pasă de porunci, nici de injurii. E brusc prezent și, fără de fasoane, Măreț confirmă forțele

De-acuma ani de drumeție-ncep să vină Și orice pas de călător e îndoielnic, El, ce e drept, nu cântă, nu se-nchină; Dar când un drum se-arată

M-aș dărui cu totul, dar sunt pură, Și nu prea știu; nu-s meșteră-n cuvinte. Și astfel luminoasa ei făptură Mă strânge-n brațe-ntr-un

Și mă privește lung! Orice privire A ei vestește-o dulce promisiune. Doar c-un suspin cutează să respire; Pe gât, urechi și ceafă se

Să știi că jos mătușa stă la pândă Și-mi numără minutele-n tăcere; Gândindu-se ce facem noi, cu-o blândă Nuia-mi măsoară

„Joc de silabe-ascult cu drag, iubite, Pe-ncrucișarea versurilor, însă Nu pun temei, cum inima de-i plânsă, Simțirile nu-i pot fi

Mi-am prins iubita, de curând, Și-am strâns-o-n brațe, – n crâng, Dar dânsa mi-a șoptit: „Stai blând, Că zău că țip și plâng!” Eu: „Dacă

Cum, la sfârșit, poemul cu renume Ne-ndrumă-ntotdeauna spre-o morală, Vă voi mărturisi ce vor anume Să spună-aceste versuri la

Numai uneia să-i aparții, Credincios onoarei ei să fii Ca unit prin inimă și gând! Lida! har vecin al preajmei mele, Wiiliam! stea mândră

În fața mea, cu-o mapă și hârtie, Mă și gândeam la ce-am să-i scriu îndată Spre-a-i face ei, iubitei, bucurie, Și mie,-n timp ce doarme

Vin iarăși anii lungi de pribegie, Și-ngândurat el face orice pas; Nu cântă, să se roage nu mai știe, Dar când poteca-i grea, un scurt

Ce să ceară omul oare? Liniștit să stea-i mai bine? Sau să tindă cu ardoare? Să se-agite dacă-i vine? Să-și clădească o căscioară?

Nu secați, nu secați, Lacrimi de veșnică dragoste! O, cât de pustie, de moartă lumea apare Ochiului ce-aproape uscat e. Nu secați, nu

Atunci cântă cocoșul. Ea degrabă Țâșni din cuverturi să-și ia veșmântul, Și, regăsindu-se ciudat, se-ntrebă Clipind din ochi, dar

Departe-un timp de chipul dragei mele, Precum se-ntâmplă, și dorind fierbinte Câștig lumesc, străin de cele rele, Eu o aveam numai pe ea în

Copil zglobiu, pe câmp, sub frunza deasă, Zburdai cu mine-n primăvara beată. „Unei asemenea fiice-aș vrea ca tată Cu dulci neliniști să-i

Voi, draperii din noaptea nunții noastre, Voi, așternuturi albe și boțite, Covoare ce-ascundeați sub flori și astre Zorul iubirii,

Ea nu așteaptă-n van! – Din cer pogoară, Unde-a fugit, din vechi pustii de jos, Din piept și frunte-o zi de primăvară Îi răspândește zborul

Venea, pleca: vorbeam cu ea. La rându-i Îmi răspundea, vădindu-și gingășia; Tăia cu grijă puiul; și văzându-i Priceperea, îi admiram

Chiar dacă-i cert, ei totuși au dreptate; Căci numai prin cuvânt nu se mai poate Orice, aceasta se-nțelege de la sine. Cuvântul e un

Intră-n munți, adânc în peșteri, Urmărește norii-n creșteri, Cheamă muza-n văi, la râu, Necurmat și fără frâu. De cum o floare

Clădiri și străzi dorm scufundate-n noapte. Patul e larg, spre-a ne prii popasul. Iubirea, sfetnic bun la multe fapte, Mă-ndeamnă să-i las

Se-așază iar, și scrie: M-alungase De lângă tine noaptea cum e smoala; Când, chiar în jocul care mă furase, Spre tine m-a-ndreptat din nou

Stea-nclinată cu sfială, Lumânare albă, crin, Arde-n roșie beteală Harul, când e har divin. Timpuriile narcise În grădină stau, în

De ce mă-ntorc întruna la hârtie? Să nu mă-ntrebi prea hotărât, iubite: De fapt, n-am ce să-ți spun pe negândite; Curând în mâna ta are să

Frunze mici și flori puzderii Mă ating cu mâna lor Tineri zei ai primăverii Fluturând în lanț ușor. Lasă-i tu, Zefir, să-și

Însă, gândind mai mult la trista-mi soartă, În suflet am simțit că-mi ard blesteme, Râzând, cătându-mi mie însumi ceartă. Dar vai! nimic

O, cât de vesel la Roma mă simt! cu gândul la vremea Când, dincolo-n nord, tulburea zi m-apăsa. Cer neguros și greu se lasă peste

Ies mioare din fâneață, Ce rămâne-i verde pur. Dar e-un rai când prinde viață: Toată-i flori pestrițe-n jur. Nu-i speranța o văpaie Ca

Un fluviu saltă-n vadul stâncii goale Cu oceanu-n grabă să se-mbine; Din prund în prunduri largi, răsfrânt în sine, Fără odihnă-aleargă

Oglinda-mi spune ce frumos e chipul meu! Iar voi șoptiți: și-a-mbătrâni tot în destin e. Eterne trebuie să fie toate-n Dumnezeu, Pe El

Doar a uneia să fii, S-o cinstești întru vecii! Ne unim prin inimi, gând, Lida, fericirea mea, William, minunată stea, Eu prin voi

Chiar dacă-i cert, tot au dreptate: Prin cuvânt nu chiar totul se poate, Și asta-i de la sine-nțeles. Cuvântu-i evantai! Printre vergele,

Un băiat văzu-n vâlcea, Roza din câmpie, Pură-n rouă strălucea, Și-alerga grăbit spre ea, Plin de bucurie. Roză, roză, roză foc, Roză

Și iată, iarăși e cum scrie-n stele: Condiții, legi, voința, chiar tenace, O vrere-i doar, sub obligații grele, Iar bunul plac în fața

Se spune-ades, și mulți îi dau crezare, Că inimii nu-i suntem noi stăpânii, Și că, oriunde am privi în zare, Creștinii-s păcătoși ca și

Ritmul mult vrăjește prin măsură, Când talent în versuri vii răsfrânge, Dar cu scârbă-alungă și cu ură Goale măști ce nu au sens și

Recunoscută ești drept cea mai fină A-mpărăției florilor regină; Grea mărturie, de necontrazis, Ce-alungă orice harță, splendid

A mea inimă nu știe Chinul și durerea vie. Mi-s pe plac un sân pietros, Ochi ce ard, sărut focos. Guste doar netotul din Dragostea ce cere

Dar chiar în zid de bronz și-n graniți crunte Atare poartă, groaznică, cedează, De-ar fi durată-n secoli, ca un munte! O ființă fără frâu

Toate te-anunță mereu! Iese splendidul soare, Iar tu, așa sper, îl urmezi. Faci în grădină un pas, Ești roza sublimă-ntre roze, Și

O, nu știu de-mi ești dragă, dar De-ți văd o oară chipul doar, Și-o oară numai ochii tăi, Scap de-ale iadului văpăi. Și cerul știe cum

Dulce e privirea fetei ce te vrea, Ochii-s dulci acelui ce râvnește-a bea! Dulce-i a stăpânului salut ușor, Stinsa rază-a toamnei, soare

Se știe că tu ești cea mai frumoasă, Că ești a florilor împărăteasă Și martoră nedezmințită, care Oprește orice fel de turburare; Deci nu

Cum? Ai trecut pe lângă mine-n pripă? Și-ai revenit și tot nu te-am văzut? Pierdută și nefericită clipă! Sunt orb? O, ce mult faptul m-a

Vremelnic sensibilul Doar ca simbol survine; Aici intangibilul Evidență devine; Aici genuinul ne- Rostibil s-a spus; Etern-Femininul

Săracă-i și-i bogată! Tare-i Și slabă-i! e bogată urna-n Pământ? E tare spada-n teacă? Lin intră-acolo: fericire Vărsa-va sacra

Flămând eram, după săruturi sute, Și c-un sărut m-am despărțit de tine; Când am scăpat de aspre – adânci suspine, Malul de care m-am

Toți merg acolo, merg pe rând, Iar alții prea devreme; Deci bravi, semeți și iuți, oricând Al vieții drum ne cheme... Ăst drum te ține-n loc

Soră-a-ntâielor lumini, Tandru chip sortit tristeții, Argintii fiori ai ceții Scaldă-obrajii tăi senini, Pasul tău e calm

Ca să-și tot aducă-aminte De dureri, de dor fierbinte, Griji, plăceri, ce-n suflet poartă Doi poeți, ortaci la toartă Și nebuni – lui

Nimeni nu se știe bine, Despărțindu-se de sine; Dar tot omul, zi de zi, Vrea să-și știe-al vieții rost, Ce-i acum și ce a fost, Ce-a

Era târziu, dormeam, în piept sta trează Gingașa inimă, ca-n plină zi. Ziua veni, părea că se-nnoptează. Dar ce-mi păsa, căci multe-mi

Dacă treci pe lângă fierărie, Nu știi calul când ți-or potcovi; Dacă vezi o casă în câmpie, Poate-n ea iubirea-ți vei

Copii de aur, drăgălași Noi vrem, ca, stând lângă cămin, Să ne-amuzăm, să ne iubim Asemeni unor îngerași. Cununi vrem, să-mpletim,

De nu te iubeam, dragă Lili, ce desfătare Era pentru mine priveliștea, nemărginirea! Și totuși, Lili, de nu te iubeam, care, Care oare mi-ar

În ceasuri aurii de primăvară, M-a subjugat, fecioară, Chip îngeresc. În ale simțurilor mult plăcute bezne, Eu visul să-mi încep puteam

Cunoaște-te! Ce-nseamnă asta oare? A fi, dar și a nu fi... Ei, amice, E-o vorbă, a-nțelepților – și-i mare, Dar, scurt, în sine mult se

Nezăbovind, să-ți fii vis tu, pe veci; Cinstește orice loc prin care treci; Cu frig, dogori îndătinat de ești, Lumea-i a ta, și-n ea nu

Cred când îmi spui că nu plăceai lumii, iubito, În copilăria-ți, și mamei urâtă-i erai, Până când mare-ai crescut, pârguindu-te-n

Pâlpâie focul tomnatic, trosnind în cămin, ca la țară, Fulgeră scurt, sfârâind, pară din vreascuri suit. Seara aceasta mă bucur mai mult de

Cinstește-l pe-un străin, de-ți dă binețe, De parcă el ți-ar fi un vechi prieten; Vorbiți puțin, vă spuneți: „mergi cu bine”, Tot către

În Infinit de-ți vrei pe veci popasul, Cutreieră Finitul tot cu pasul. Traducere A. Covaci

(La Cartea I-a) Astfel vrea un tânăr să iubească Și se vrea iubită orice fată; Dar de ce din sfânt imbold să crească Chinul și durerea

Ca-n ziua, când, născându-te, senine Saluturi soarelui roteau planeții, Curând treptat s-a împlinit în sine Ființa ta prin legea dată-a

Munca mâinilor să-mi fie Mult prilej de bucurie, Străduința când nu scade, Nu, nu-s vise ce desfată! Trunchiuri pomi vor fi

Frunza-acestui pom, ce crește Răsădit din Răsărit, Gând de taină ispitește Desfătând pe instruit. Oare una e ființa Despărțită-n

Mult mai frumoasă ca o zi Frumoasă este fata, Sub cerul liber, orice-ar fi, N-o pot uita – și gata, Venea-n grădină, vraja ei, Să mi-o

E-o sfântă datorie căutarea De forme noi, și asta ți se cere: Dar poți, ca noi, să judeci în tăcere, Și pas cu pas să-ți drămuiești

***** Bei einem wackern Edelmann, meinem Freunde, der ein altes Schloß mit einer starken Familie bewohnte, war eine Waise erzogen worden, die,

Verdis plus dense, feuillage De la vigne montante Ici le long de ma fenêtre. Jaillissez plus serrées Baies jumelles, et mûrissez Plus vite, de

Et du libre univers nourriture nouvelle En moi j’aspire, sang neuf dans mes veines ; Comme Nature est bienveillante et bonne Qui me presse

Sur tous les sommets, le repos ; sur la forêt, à peine une haleine. Les oiseaux font silence. Patience : bientôt tu connaîtras toi aussi le

Minuit, je dormais, au fond de moi veillait Le cœur plein d’amour, comme si c’était le jour ; Parut le jour, c’était la nuit pour moi, Que m’est

Comme resplendit À mes yeux la nature ! Comme le soleil brille ! Comme rit la campagne ! Les fleurs jaillissent De chaque rameau Et mille

Comme dans l’aurore Ton feu me caresse, Printemps, bien-aimé ! Par mille félicités d’amour Se presse contre mon cœur De ta flamme

Ceci ne sera pas la dernière larme Jaillissant brûlante de ce cœur Qui dans une nouvelle indicible torture S’apaise en accroissant sa

Wer reitet so spät durch Nacht und Wind? Es ist der Vater mit seinem Kind; Er hat den Knaben wohl in dem Arm, Er faßt ihn sicher, er hält ihn